Mănăstirea Țeț, la un capăt de drum, dincolo de care nu mai sunt decât stâncile și pădurea și susurul apelor repezi de munte

În județul Alba, pe Valea Mirajului din Munții Șureanu, într-o poiană foarte frumoasă, înconjurată de păduri de brazi, se află Mănăstirea Țeț.

Manastirea (schitul) Țețu se afla in comuna Sugag , judetul Alba Iulia , acces pe jos sau cu masina;avand ca parcare si cazare (20 locuri). Acces : DN 67C Sebes-Sugag (27 km), Tau-Bistra (17 km) ; Din șoseaua Transalpina, după ce ieși din Șugag și ajungi la barajul Tău, faci dreapta înainte de podul de lângă restaurant. Urmează 7 km de drum forestier până la indicatorul schitului, de unde continui pe jos, prin pădure, pe versantul din dreapta. Există o potecă amenajată, cu balustradă de lemn, până la schit.

Schitul Țețu ține de viața unui călugăr Ghenadie Manciu, din Țara Făgărașului. Sosise în aceste locuri în 1950, în căutarea unui loc de mănăstire. Cum urcușul era greoi, Ghenadie se odihni într-o poiană și visă că-i apare pe cal Mucenicul Gheorghe, care îl întrebă pe călugăr ce are de gând să facă acolo. Speriat, Ghenadie crezu că omul de pe cal e ofițer al Securității; dar Sfântul Gheorghe l-a liniștit, zicându-i cine e și poruncindu-i să construiască schitul chiar acolo, în poiană.

Călugărul Ghenadie începu lucrul. Construi un lacaș mic din lemn (adică actualul paraclis), dar n-a apucat să se bucure prea mult de viața monahală. Între 1950 și 1960. Securitatea l-a împiedicat de câteva ori pe călugăr să slujească, până când a fost arestat, iar biserica rămâne pustie.

Abia în 1990 schitul a prins din nou viață, odată cu îndemnul I.P.S Andrei, adresat părintelui Sofronie Boboia, de a-l reconstrui în același loc , acesta fiind finalizat in 2000.
Incinta asezamantului monahal mai cuprinde corpul de chilii si un mic paraclis de lemn.

La fel ca și călugărul Ghenadie,părintele Sofronie , porni singur spre locul schitului, urmând ca în prima iarnă să doarmă într-o colibă lipită cu fân. Era tânăr atunci, în putere. Cu greu, fără multe mijloace, a construit două chilii, făcând slujbele în vechiul paraclis (cel ridicat de Ghenadie) până în anul 2000, când a început construirea actualei biserici de lemn, pictată de Liviu Dumbravă. Sfințirea ei a avut loc în 2003.

Sursa: manastiriroma.blogspot.com

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

Prier înseamnă timp favorabil, prielnic atât pentru semănatul holdelor dar și pentru turmele de animale. Datini, tradiții și obiceiuri românești, în luna aprilie

Conform tradiției populare românești, luna aprilie se mai numește și „Prier”. Această denumire populară, a lunii aprilie, provine de la verbul “a prii” și înseamnă timp prielnic pentru semănături, ori lucrări în gospodărie .

Când vremea este înșelătoare, cu timp friguros și secetos pentru lucrările de primăvară, aprilie anunță sărăcie și se numește și ”Traistă-n băț”.

De fapt, în spiritualitatea populară se și spune că ”Prier priește, dar și jupuiește!”, aluzie la zilele capricioase, cu timp potrivnic lucrărilor de sezon. În această lună se continuă semănatul de primăvară, început în martie. Acum se închid țarinile, ceea ce înseamnă că oile și vitele nu mai au voie să pască libere iar pășunatul devălmaș este întrerupt pentru câteva luni, se formează turmele, se repară gardurile țarinilor, se tund oile înainte de a fi urcate la munte etc.

Se mai spune, despre luna aprilie, că este o lună capricioasă în care vremea va fi ori geroasă, ori călduroasă.

Totodată, în luna lui aprilie se fac prevestiri ale vremii ce va urma, astfel se nasc o parte din superstițiile acestei luni, și anume:

Dacă în luna lui Prier este vreme frumoasă și călduroasă, atunci luna mai va avea vreme rece, cu înghețuri;

Dacă la Prier este vreme posomorâtă și rece, atunci luna lui mai va avea vreme frumoasă și călduroasă;

Negura de la răsărit, din luna aprilie, e semn bun pentru anul în curs;

Dacă în aprilie tună și fulgeră, atunci nu există motive să ne temem de ger;

Vremea frumoasă din luna aprilie ne va aduce o vară furtunoasă, etc.

    Veseli de 1 aprilie – superstiții de 1 aprilie

Ziua Păcălelilor şi Ziua internațională a păsărilor. Dar pe noi ne interesează primul aspect. De unde vine? Cum se … manifestă? şi ce superstiții avem de 1 Aprilie?
Ziua de 1 Aprilie a fost întotdeauna un prilej de distracție şi cum e sănătos să râzi, ne bucurăm şi noi când avem prilejul. Se pare că originile acestei zile se regăsesc, ca multe alte obiceiuri, în schimbarea calendarului gregorian. Se spune că, odată cu această schimbare, mulți nu s-au putut obişnui cu noile date ale sărbătorilor. Și atunci, în timpul lui Carol al IX-lea, mulți neadaptați sărbătoreau Anul Nou la… 1 Aprilie! Cei ce sărbătoreau astfel erau numiți „nebuni de Aprilie”. Apoi obiceiul s-a perpetuat până-n zilele noastre, pierzându-şi semnificația inițială şi păstrând doar… ”nebunia”. Pentru că e o nebunie veselă şi plăcută!

Superstiţia spune că păcăleala de 1 Aprilie trebuie făcută până la ora 12:00, cele după această oră, se zice că aduc ghinion. Tot o superstiţie spune că în ziua de 1 Aprilie nu se fac căsătorii, pentru că: ori acestea nu durează, se destramă, ori soţul va fi „sub papuc”. La noi, se spune că dacă nu păcăleşti pe nimeni de 1 Aprilie, tot anul până la celălalt 1 Aprilie vei fi tu cel păcălit. Tot anul? Nu-i cam mult? Dar dacă aşa zice superstiţia, să ne grăbim să păcălim pe cineva. Pardon: ce vă spunem mai jos nu-i păcăleală.

  Sărbătoarea Floriilor – tradiții și obiceiuri

Intrarea Domnului în Ierusalim sau Floriile este prima sărbătoare cu dată schimbătoare din calendarul anului bisericesc. Totodată, Floriile deschid ciclul sărbătorilor pascale, care se încheie la Înălțarea Domnului.  În ziua de Florii există obiceiul de a merge la Biserică cu ramuri de salcie înmugurite, pentru a fi sfințite de către preot. Conform tradiției creștine, obiceiul ne amintește de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Patimi, când a fost întâmpinat de mulțime cu ramuri de măslin și crenguțe de palmier sau flori. Crenguțele de salcie vor fi împărțite credincioșilor ce au participat la slujba de Florii. Aceștia vor lua crenguțele acasă și le vor pune la geamuri, la uși și la porți pentru a le apăra casele de rele și necazuri. În unele zone ale țării, oamenii de la sate se încing cu ramurile de salcie, peste mijloc, deoarece se spune că acest ritual îi apără de boli și îi face mai robuști. Exista și obiceiul ca părinții sa-și lovească copiii cu nuielușa de salcie, când veneau de la biserică. Credeau că așa vor crește sănătoși și înțelepți. Oamenii le puneau și pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească. Exista credința că abia acum pomii prind putere să rodească. De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teama ca aceștia să nu rămână fără rod. În ziua de Florii, stupii erau împodobiți cu ramurile de salcie sfințite, ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină. În unele sate, mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina. Însă, ramurile de salcie aveau în principal menirea de a-i feri pe oameni de duhurile necurate, sau erau utilizate și în scopuri terapeutice, oamenii înghițeau mâțișori de pe ramura de salcie, pentru a fi feriți de diferite boli.

Un alt obicei, întâlnit în ziua de Florii, este acela de a trece pe la mormintele rudelor pentru a le agăța de cruci crenguțele de salcie, astfel aceștia vor ști că Paștele se apropie.

Tot în ziua de Florii, șnurul de mărțișor se va agăța într-un copac înmugurit sau înflorit pentru a avea sănătate și belșug în anul ce urmează.

Există în unele zone ale țării și obiceiul ca fetele singure să-și pună busuioc sub pernă, în acest fel vor deveni mai frumoase și mai dorite de flăcăi, pentru a se putea mărita în acel an.

Sărbătoarea de Florii aduce cu ea și “dezlegarea la pește”, cei care țin post având voie să mănânce preparate din pește în această zi.

 În jurul sărbătorii de Florii s-au creat și o serie de superstiții, unele mai vechi, altele mai noi și depinzând de fiecare regiune a țării.

– Cel care se împărtășește de Florii are mari șanse să i se împlinească orice dorință își va pune când se apropie de preot.

– Acum se aerisesc hainele și zestrea.

– Legendele spun ca oamenii care nu serbează ziua lui Lazăr se vor umple de pistrui ca jidanii.

– În același timp, dacă cineva îndrăznește să se spele pe cap chiar în ziua de Florii, fără apa descântată și sfințită, riscă să albească.

– Se dau câteva ramuri de salcie la vite ca să mănânce, iar livezile și viile sunt împodobite ca să dea roade bogate.

– Tradiția mai spune că așa cum va fi vremea de Florii, așa va fi și în prima zi de Paști. Și de cele mai multe ori, așa a fost.

Totodată, ziua de Florii este prilej de sărbătoare pentru cei cu nume de flori, deoarece își serbează onomastica.

    Obiceiul Lazaritelor

Înainte de a intra în Ierusalim, Hristos l-a înviat pe Lazăr. Învierea lui Lazăr este simbolul învierii viitoare a neamului omenesc.

În popor se crede că Lazăr era un fecior tânăr, fratele fetei care s-a căsătorit cu Dragobete, Cap de Primăvară. Potrivit tradiției, într-o sâmbătă Lazăr a plecat cu oile la păscut, lăsând-o pe mama sa să facă plăcinte. Urcând întru-un copac să ia muguri pentru animale, își aduce aminte de plăcinte. Se grăbește să coboare, cade și moare.

Potrivit legendei că Lazăr ar fi murit de dorul plăcintelor, exista obiceiul ca în această sâmbătă, femeile de la țară să facă ofranda de pomenire a morților împărțind plăcinte de post.

Profesorul Ion Ghinoiu afirma că în ajunul sau sâmbăta Floriilor, se efectua un ceremonial complex, numit Lazarita, care era structurat după modelul colindelor. Ion Ghinoiu afirma că    Lazarita era un ceremonial la care participau numai fetele. „Una din fete, numita Lazarita, se îmbrăca în mireasă și colinda împreună în fața ferestrelor caselor unde au fost primite.

Lazarita se plimba cu pași domoli, înainte și înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simpla, drama lui Lazăr sau Lazarica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunza, moartea neașteptată prin căderea din copac, căutarea și găsirea trupului neînsuflețit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci”.

    Sărbătoarea dinților

Ziua de 11 aprilie este dedicată Sfântului Antipa, despre care oamenii din popor cred că vindecă durerile de dinți și măsele. Sfântul Antipa s-a rugat pentru cei care îi vor face pomenire să fie feriți de patimi și de alte boli, între care și nesuferita durere a dinților.

    Săptămâna Mare (Săptămâna Patimilor)

Săptămâna mare, numită și săptămâna patimilor, este reprezentată de ultima săptămână din postul Sfintelor  Paște. Totodată, săptămâna mare este săptămâna deniilor, toate zilele acestei săptămâni fiind considerate, încă de la începuturile creștinismului, mărețe și sfinte și chiar din seara de Florii, se citesc deniile, slujbe de priveghere care se săvârșesc doar în săptămânile a cincea și a șaptea ale Postului Paștelor.

Luni, se citește, mai înainte de toate, istoria lui Iosif cel preafrumos, patriarhul din Vechiul Testament în care Biserica a văzut preînchipuirea lui Hristos. Tot în timpul deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor, smochinul blestemat de Iisus înaintea intrării în Ierusalim. Ca obiceiuri și superstiții, în Lunea Mare, femeile încep curățenia de Paște. Se scoate totul afară, se aerisește casa ca să iasă toate relele de peste iarnă, se văruiește și se spală totul. “Să nu te prindă Paștele în necurățenie, că te blesteamă casa!”

 Marți,  ziua a doua a Sfintei Săptămâni, denumită și Marțea Seacă este dedicată predicii de pe Muntele Măslinilor, când Iisus a anticipat distrugerea marelui Templu, dar și propriile patimi, cu doar trei zile înainte de a fi judecat. Credincioșii sunt îndemnați la priveghere, să fie, cu alte cuvinte, pregătiți, în orice clipă să-l întâmpine pe Iisus. În Marțea Seacă, există superstiția conform căreia țăranii trebuie să se spele ritualic pentru a seca bolile. Centrându-se pe termenul generic al săptămânii (a seca, secare, secat), ziua este caracterizată de practici magice ambivalente, ce utilizează atât magia negativă (interdicții pentru a nu stârni golul, secul, nenorocul), cât și pe cea pozitivă (scăldatul ritualic, pentru a seca bolile).

În ziua de miercuri a Săptămânii Mari, denia îl pomenește pe Iuda, apostolul devenit vânzător, care se gândește să-l trădeze pe Învățător, dar și pe Maria, femeia desfrânată devenită mărturisitoare, care-i spală picioarele lui Iisus cu lacrimile ei pline de căință și îl unge cu mir. În anumite zone, există obiceiul ca miercuri seara, când soarele asfințește, copiii să meargă cu colindul, la sfârșit primind ouă pentru a le roși.

Joi sau Joia Mare, în această seară este rânduită Denia celor 12 Evanghelii. Ne sunt amintite patru momente grele: spălarea picioarelor apostolilor de către Hristos, Cina la care Iisus i-a strâns în jurul său pe Apostoli şi la care s-a instituit Taina Împărtăşaniei (Euharistia), rugăciunea din grădina Ghetsimani şi prinderea Domnului de către cei ce voiau să-l ucidă. Ca obiceiuri și tradiții, în cele mai multe locuri, Joia Mare este ziua în care se roșesc ouăle. Tot în Joia Mare se ține post cu mâncare uscată, la biserici nu se mai trag clopotele, ci doar se bate toaca, iar creştinii care s-au spovedit se împărtăşesc. În Joia Mare, există superstiția conform căreia fetele obişnuiesc ca, în timpul slujbei, să facă pe o sfoară câte un nod, după fiecare evanghelie, apoi  îşi pun sfoara sub pernă ca să-şi viseze alesul.

În Vinerea Mare, numită și Vinerea Neagră, cea mai tristă dintre tristele zile ale pătimirii Domnului, rememorăm aducerea la judecată, batjocorirea, schingiuirea, răstignirea, moartea și îngroparea lui Iisus. Seara, rememorând momentul aşezării Mântuitorului în mormânt, în biserici se oficiază Denia Prohodului, cortegiul de credincioşi, în frunte cu preoţii, dă ocol bisericii de trei ori, după care, cu toții, trec pe sub Sfântul Aer (Epitaf), o pânză pe care se află imprimată icoana înmormântării. Totodată, conform datinii, credincioșii care se întorc de la Biserică, aduc acasă lumina Prohodului, a punerii Domnului Iisus în mormânt și înconjoară casa ținând în mână lumânarea aprinsă. În ziua Vinerii Mari, tradiția ne mai spune că este bine să se țină post negru. În același timp credincioșii, care nu pot, totuși, posti negru, nu trebuie să mănânce urzici, iar în mâncare nu se pune oțet, deoarce lui Iisus i s-a dat să bea oțet după ce a fost biciuit. Alte  superstiții ale Vinerii Mari ar fi următoarele: dacă va ploua în Vinerea Mare, anul va fi unul mănos; dacă te scufunzi în apă rece de trei ori în Vinerea Mare, vei fi sănătos tot anul; femeile nu au voie să coase, să țese, nu coc pâine sau altele asemenea, fiindcă este mare pericol de boală și spirite rele.

Sâmbăta Paştelui, ultima zi a Săptămânii Mari, este ziua în care trupul Mântuitorului Iisus s-a odihnit în mormânt, este zi de reculegere, credincioșii se pregătesc pentru marea veghe. Seara, în bisericile ortodoxe se aprind luminile, anunţând că se apropie Învierea. Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul și a pogorârii Lui la iad, de unde a slobozit neamul omenesc. În ziua Sâmbetei Mari, conform tradiției străvechi, femeile se spală pe cap, se piaptănă, se îmbracă în haine curate, se închină și se roagă la icoane, apoi se apucă de plămădit.  Pot termina, însă, toate treburile casei. Ca o superstiție, în cuptor, vasele trebuie puse doar cu mâna dreaptă, iar numărul tăvilor în care se face cozonacul sau pasca trebuie să fie cu soţ, altfel pot apărea necazuri în anul care urmează. În miez de noapte, în biserici se oficiază slujba Sfintelor Paşti. Sunt sfințite pasca, ouăle roşii şi celelalte bucate, pentru că postul a luat sfârşit. Credincioşii iau Lumină din Lumină, spun „Hristos a înviat!“ şi răspund „Adevărat a înviat!“, formule cu care se salută apoi timp de 40 de zile, până la Înălţare. Ca obiceiuri românești și tradiții, în Săptămâna Mare, e bine ca toţi credincioşii să ierte şi să se împace cu toţi cei cu care au fost în duşmănie.

    Simbolul Mielului de Paște

Mielul de Paşte este simbolul Domnului Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru oameni şi pentru iertarea păcatelor acestora şi a murit pe cruce precum un miel nevinovat. Tăierea mieilor de Paște, ca tradiţie, datează din secolul VII. În prezent, carnea de miel a devenit nelipsită de pe mesele de Paşte ale tuturor creştinilor.

Sursa:azm.gov.ro, sursa foto:dragusanul.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

Prin ce impresionează biserica de lemn din Fărău

Biserica de lemn din Fărău datează din anul 1762.

Are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Biserica se află pe lista monumentelor istorice.

Tradiția consemnează aducerea ei din Sîniacov (comuna Ațintiș, Mureș) de la o mănăstire.

Analiza construcției duce la concluzia că la refacerea sa au fost folosite două biserici. Una dintre acestea era aceea de pe loc, atestată în 1761-1762 ca ortodoxă cu 100 de familii. Ei îi aparține absida, de formă străveche, decroșată, pătrată; și prima parte a navei. În continuare, bolta navei, ca și pereții, sunt înădiți, alungindu-se cu materialul recuperat de la lăcașul adus din Sâniacob. Anul acestei refaceri, 1842, este înscris pe peretele de vest, lângă intrare însoțit de numele meșterului: Pantelimon din Sâniacob.

Au fost păstrate consolele, cu crestături în retragere succesivă; au fost sacrificate ancadramentele sculptate, dându-se un nou acces pe vest. Pictura a fost și ea distrusă. Urmele de pe bolta navei originare de pe timpanul de vest, ca și de pe înfundătura pridvorului adăugat, indică activitatea unui zugrav de la Feisa.

Elementele tâmplei mai bine conservate, ușile împărătești cu reprezentarea evangheliștilor într-un decor arhitectonic, friza apostolilor, moleniile și crucea Răstignirii, provenite de la biserica locală sunt databile la mijlocul secolului al 18-lea. Icoanele împărătești semnate și datate ”Iacov zugravul, 1758” îmbogățesc cunoștințele despre acest dotat artist, creator al unei școli de pictură, care a numărat și pe fiul acestuia, popa Nicolae zugravul.

În Fărău, un alt lăcaș de lemn, construit în 1812, a fost înlocuit în 1926. Pereții fiind tencuiți la exterior și interior, nu se poate aprecia cum și în ce măsură a fost recuperat edificiul anterior.

sursa: Cristache-Panait, Ioana (1987), Biserici de lemn, monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, Mărturii de continuitate și creație românească, Alba Iulia, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE