Ultimele raportări statistice arată că în România producţiile agricole vegetale au crescut pe linie, dar randamentele la hectar sunt pe ultimele locuri în rândul ţărilor din UE.

Câteva exemple:  *(Grâu) – România: 3,6 tone la hectar; Germania: 8,6 tone la hectar; Anglia: 8,6 tone la hectar; Danemarca: 7,4 tone la hectar. *(Porumb) – România: 4,8 tone la hectar; Spania: 11,2 tone la hectar; Austria, Franţa, Germania: peste 10 tone la hectar fiecare. *(Cartofi) – România: 17,7 tone la hectar; Belgia: 54 de tone la hectar; Germania: 47,4 tone la hectar; Olanda: 45 de tone la hectar (aceste date au fost culese de la Institutul Naţional de Statistică).

Văzând aceste cifre, ne întrebăm, ce tehnologii „secrete“ au agricultorii din ţări precum Belgia, Germania, Spania, Danemarca sau Franţa, încât obţin producţii la hectar de două-trei ori mai mari decât ale noastre?

Da, un hectar are şi în România, şi în alte ţări, 10.000 de metri pătraţi. Dar – spre deosebire de noi – agricultorii din Vest cultivă întreaga suprafaţă, până la ultimul metru. Aici, în România, de la drum, canal sau gardul despărţitor până în „miezul“ culturii există fâşii de câţiva metri în care plantele ori nu sunt dezvoltate, ori sunt practic necultivate. Acolo, fiecare metru contează şi chiar ultima plantă de lângă buza canalului sau de la gard este la fel de dezvoltată cum sunt cele din mijloc. Consecinţa: faţă de noi, vesticii câştigă câteva zeci sau chiar sute de metri pătraţi în plus la suprafaţa net cultivată, mai ales la culturile extinse.

„Înainte de a începe însămânţarea, vesticii analizează atent calitatea solului şi nu pun în el decât seminţe perfect adecvate acelui tip de sol. Şi noi, şi ei, stăm foarte bine cu materialul genetic, dar suntem în urmă la capitolul adecvării seminţelor cu solul“, a explicat Ştefan Poienaru, director general al unui grup agricol din România. De asemenea, diversele substanţe administrate solului şi, apoi, plantelor (îngrăşăminte, pesticide, inclusiv apa) sunt plasate după scheme şi calendare atent întocmite, în cantităţile exacte de care este nevoie, numai după calculele şi la indicaţiile inginerilor agronomi. Nimic nu se pune în sol sau pe plantă la întâmplare (cum se mai obişnuieşte încă pe la noi), şi întreaga evoluţie – de la încolţire la maturitate – este urmărită cu maximă acurateţe. Dacă în Vest se respectă cu stricteţe, la gramaj, cantităţile de input-uri, la noi se mai pune şi cu sacul/bidonul, în binecunoscutul stil „ochiometric“.

La o conferinţă recentă pe teme agricole, unul dintre vorbitori, un fermier român, le-a explicat auditorilor ce a văzut în Belgia: „În faţa unei combine care merge teleghidată este, totuşi, nevoie de prezenţa unui om, a unui antemergător. De ce? Mi-a explicat prietenul la care mersesem în vizită, proprietarul acelei exploataţii: pentru că s-ar putea ca în lan să doarmă cineva şi n-ar fi bine să fie surprins de utilaj“… Pare o legendă, dar nu e deloc departe de adevăr: în tot mai multe exploataţii din Vest automatizarea este la ordinea zilei şi, mai nou, au început să se folosească instrumentele teleghidării (de exemplu, prin GPS) şi ale robotizării. Prezenţa umană redusă în câmp reprezintă un avantaj nu doar pentru randamentul culturii, ci şi pentru profitabilitatea acesteia, cheltuielile de personal fiind mult mai mici decât în România.

„Poate va fi o surpriză pentru multă lume, dar o să vă spun că la noi multe culturi sunt realizate pentru profit, mai exact pentru acoperirea cheltuielilor, nu pentru randament. Iar profitul este, de fapt, subvenţia primită pe suprafaţă“, ne mai relatează Ştefan Poienaru. „Dacă au tot aceleaşi cheltuieli pe hectar, la cultivare, iar după recoltă obţin tot venituri la limita acoperirii cheltuielilor, cei mai mulţi agricultori mizează doar pe subvenţie, ca surplus. Astfel că randamentul culturii rămâne într-un plan îndepărtat al preocupărilor“, conchide şeful grupului agricol.

sursa: www.adevărul.ro