Știri

Care sunt simbolurile naționale ale României: Istoria lor

Publicat

acum 3 ani

în

30/11/2020

Orice stat are anumite simboluri naționale cum ar fi: un drapel, o zi națională, un imn, o stemă și un sigiliu. În România, existența acestora este prevăzută de art. 12 din Constituție.

1) Drapelul Romaniei este tricolor; culorile sunt asezate vertical, in ordinea urmatoare incepand de la lance: albastru, galben, rosu.
(2) Ziua nationala a Romaniei este 1 Decembrie.
(3) Imnul national al Romaniei este „Desteapta-te romane”.
(4) Stema tarii si sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.

Stema nationala a Romaniei

Simbolurile heraldice statale fac parte din identitatea nationala.
Stema actuala a fost elaborata dupa Revolutia din Decembrie 1989.

Elementele constitutive ale stemei nationale a Romaniei cuprind:
Vulturul de aur cruciat- element central care simbolizeaza dinastia intemeietoare a Basarabilor, nucleul in jurul caruia a fost organizata Tara Romaneasca, una dintre cele trei provincii din Evul Mediu (Tara Romaneasca, Moldova si Transilvania)
Scutul pe care sta este de azur- simbolizeaza cerul. Vulturul tine in gheare insemnele suveranitatii: un sceptru si o sabie, care reamintesc de domnitorul Moldovei, Stefan cel Mare si Sfant si de domnitorul Tarii Romanesti, Mihai Viteazul, primul unificator al celor trei Tari Romane.

Un blazon impartit in campuri heraldice prezinta simbolurile provinciilor istorice romanesti de la stanga la dreapta:

Tara Romaneasca pe azur: un vultur tinand in cioc o cruce ortodoxa de aur
Moldova: un bour negru cu o stea intre coarne.
Banatul si Oltenia, un pod galben cu doua arce de bolta (simbolizand podul peste Dunare al imparatului roman Traian) si un leu de aur.
Transilvania: deasupra se afla un vultur negru cu gheare de aur; dedesubt se gasesc sapte turnuri crenelate simbolizand cele sapte orase principale ale Transilvaniei.
Teritoriile adiacente Marii Negre (provincia istorica Dobrogea) sunt reprezentate de doi delfini afrontati.

Drapelul Romaniei

Drapelul Romaniei este tricolor: rosu, galben si albastru. Drapelul Romaniei are culorile plasate vertical precum urmeaza: albastru (la lance), galben (in mijloc) si rosu (in afara). Albastrul este cobalt, galbenul – crom, iar rosul – vermillon.
De-a lungul istoriei, drapelul Romaniei, nu a suferit transformari majore, cu exceptia distributiei culorilor (in materie de proportie si pozitie), ca urmare a impactului spiritului revolutionar francez cand multe dintre statele Europei au adoptat ca drapel national steagul standard cu trei culori.

Relevanţa tricolorului rezidă în capacitatea de a induce cetăţenilor sentimentul de identificare şi de apartenenţă. În forma pe care o are şi astăzi, drapelul a fost adoptat în 1867, în timpul domniei lui Carol I:albastrul apare lângă hampă, galben în mijloc, roşu în partea exterioară.

Totuși istoria steagului naţional începe în anul 1834, atunci când Alexandru Ghica Vodă, domnitorul Ţării Româneşti, cere şi obţine permisiunea otomanilor de a arbora steagul românesc pe vasele comerciale şi în armată. Tricolorul ca simbol al națiunii românești poate fi văzut în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificația:Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul sângelui).În timpul revoluţiei de la 1848, în ziua abdicării domnitorului Gheorghe Bibescu, guvernul provizoriu instaurat la Bucureşti promulga decretul cu numărul 1, de instituire a drapelului naţional.

Un alt moment important pentru istoria drapelului naţional a fost anul 1859 marcat de dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în acea perioadă tricolorul având culorile dispuse orizontal. În prima parte a domniei acestuia fâşia albastră s-a aflat în partea superioară, pentru ca mai târziu acolo să fie dispusă cea roşie. După venirea la conducerea statului a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, a avut loc alinierea la standardele europene, optându-se pentru dispunerea verticală a celor trei culori.

Tricolorul românesc îi însoţeşte pe ostaşii care aduc independenţa României în 1877. Spre el vor privi cu speranţă românii în lupta pentru unitate, încununată la 1918.

Imnul national al Romaniei

Poemul „Un rasunet“ al lui Andrei Muresanu a fost scris si publicat in timpul Revolutiei de la 1848 si a fost cantat pentru prima oara in iulie 1848. Ulterior poemul a devenit imn, sub titlul „Desteapta-te, romane!“. Muzica a fost compusa de Anton Pann (1796-1854), poet si autor de manuale de muzica.
Dupa 1848, „Desteapta-te, romane!“ a fost un cantec foarte drag romanilor, insuflandu-le curajul atat in timpul Razboiului de Independenta (1877-1878), cat si in luptele din Primul si cel de-al Doilea Razboi Mondial.
La 22 Decembrie 1989, in timpul revolutiei anticomuniste, cantecul s-a auzit spontan pe strazi, ca un simbol al libertatii castigate. Astfel, instituirea ca imn national a venit de la sine.

“Deşteaptă-te, române” a fost instituit în anul 1990 ca imn naţional al României, având la bază poemul “Un răsunet” al lui Andrei Mureşanu. Poemul fusese redactat şi publicat în timpul revoluţiei de la 1848, fiind cântat pentru prima oară la Braşov. Deşi Anton Pann este considerat autorul melodiei, asupra acestui aspect planează incertitudinea, datorită faptului că în epocă, această melodie se bucura de o mare popularitate.

Instaurarea regimului comunist, după anul 1947 a pus capăt tradiţiei de aproape un secol de a intona imnul, din acel moment fredonarea sau cântarea acestuia sau a altor marşuri şi cântece naţionale fiind interzisă. Imnul va fi însă intonat de către muncitorii de la uzinele de Autocamioane de la Braşov care protestau în noiembrie 1987. Deasemenea, va fi cântat de manifestanţii care au ieşit în stradă în timpul revoluţiei din decembrie 1989, după prăbuşirea regimului comunist existând o presiune a populaţiei în direcţia instaurării cântecului “Deşteaptă-te, române” ca imn naţional.

De la constituirea statului român modern, s-au succedat o serie de imnuri, ilustrând regimul politic în timpul căruia au fost concepute şi intonate. Astfel, în perioada 1862-1884 a fost intonat “Marşul triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnitor”, urmând ca din anul 1884 până la instaurarea regimului comunist să se intoneze imnul regal „Trăiască Regele”. În perioada comunistă au fost adoptate trei imnuri distincte „Zdrobite cătuşe” (1948-1953), „Te slăvim, Românie” (1953-1977) şi „Trei culori cunosc pe lume” (1977-1989).

Ziua naţională

Simbol al unităţii naţionale, ziua naţională este investită cu un potenţial identitar semnificativ, anexând atât valoarea drapelului cât şi a imnului naţional.

De-a lungul timpului, ziua naţională a României a cunoscut fluctuaţii, fiind stabilită la date diferite, în raport cu regimul politic şi cu contextul istoric existent. Prima dată investită cu valoarea zilei naţionale a fost cea de 10 mai. Până la finele primului război mondial, data de 10 mai a coincis cu trei dintre cele mai importante momente ale formării şi modernizării statului român. Astfel, la 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern ajungea în Bucureşti, la 10 mai 1877, în contextul războiului ruso-turc, Mihail Kogălniceanu proclama indenpendenţa statală a României, pentru ca la 10 mai 1881, România să se proclame Regat.

O altă dată asimilată zilei naţionale a fost cea de 1 decembrie. Celebrând Adunarea Naţională de la Alba Iulia, care a consfinţit unirea tuturor românilor din Transilvania şi Banat cu Regatul României, acest moment, precedat de proclamaţiile de unire ale Basarabiei şi Bucovinei, a reprezentat formarea României Mari.

O ultimă dată la care s-a sărbătorit ziua naţională a fost 23 august. Marcând desprinderea României de puterile Axei, şi colaborarea cu tabăra Aliaţilor, 23 august va fi prezentată de propaganda comunistă ca o mişcare de “eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă”, sărbătorită anual prin ample manifestaţii şi parade.

Sursa:historia.ro, vacantaesoterica.blogspot.com

Alte articole etichetate cu:care sunt istoria lor romaniaei simbolurile

Publicitate

Știri

Începe SĂPTĂMÂNA MARE: Ce trebuie să faci în fiecare zi în această perioadă

Publicat

acum 5 minute

în

28/04/2024

Simona Lodroman

Postul Paştelui se încheie cu Săptămâna Mare, a patimilor lui Hristos.

În Săptămâna Mare se face curăţenie generală în gospodării. Curţile sunt măturate, surile sunt curăţate de gunoaie, gardurile sunt reparate, şanţurile sunt curăţate de nămol şi adâncite.

Casele trebuie să strălucească de curăţenie pentru că ele „te blestemă dacă Pastile le prind necurăţate”.

Săptămâna Mare. Lunea Mare

În lunea Săptămânii Mari se scoate totul la aerisit, se lipesc şi se văruiesc casele iar mobilierul este spălat şi reparat. De asemenea, în Lunea Mare se poate spăla.

Până miercuri, inclusiv, sunt permise muncile în câmp. După această zi bărbaţii trebăluiesc pe lângă casă, ajutându-şi nevestele la treburile gospodăreşti.

Săptămâna Mare. În Joia Mare fiecare familie duce la Biserică colaci

În Joia Mare, dată limita slujbelor speciale dedicate morţilor, fiecare familie duce la biserica colaci, prescuri, vin, miere de albine şi fructe pentru a fi sfinţite şi împărţite, apoi, de sufletul morţilor, parte preotului, parte sătenilor aflaţi la biserica, în cimitir sau pe la casele lor.

Până la Joia Mare, femeile se străduiau să termine torsul de frică Joimăriţei care, în imaginarul popular era o femeie cu o înfăţişare fioroasă ce pedepsea aspru lenea nevestelor sau a fetelor de măritat. Uneltele de tortură ale Joimăriţei erau căldură, oală cu jăratec, vătraiul sau cârligul pentru foc.

Această fiinţă mitologică folosea mijloace cumplite de tortură: ardea degetele şi mâinile fetelor şi femeilor leneşe, le pârlea părul şi unghiile şi incendia fuioarele de cânepă găsite netoarse. De multe ori nici flăcăii leneşi, cei care nu terminau de reparat gardurile sau nu îngrijeau bine animalele pe timpul iernii, nu erau iertaţi de aceste pedepse. De fapt, Joimăriţă era, la origini, o zeitate a morţii care supraveghea focurile din Joia Mare şi care, treptat, a devenit un personaj justiţiar ce pedepsea lenea şi nemuncă.

Săptămâna Patimilor. Focurile de Joi-Mari

Conform tradiţiei, în noaptea ce premerge Joia Mare sau în dimineaţă acestei zile se deschid mormintele şi sufletele morţilor se întorc la casele lor. Pentru întâmpinarea lor se aprindeau focuri prin curţi, în faţă casei sau în cimitire, crezându-se că, astfel, ei aveau posibilitatea să se încălzească. Focurile de Joi-Mari erau ruguri funerare aprinse pentru fiecare mort în parte sau pentru toţi morţii din familie şi reprezentau o replică precreştină la înhumarea creştină din Vinerea Mare, conform crestinortodox.ro.

Aceste focuri se deosebesc de focurile ritualice de peste an – focurile de Mucenici, de Lăsatul Secului, de San – George sau de Sânziene. Ele se făceau din plante considerate a avea virtuţi magice ( alun, boz, tei) ce erau adunate de către copii sau de către tinerele necăsătorite.

Focurile se înconjurau cu tămâie şi agheasmă, în jurul lor se aşezau scaune „pentru morţii ce urmau să sosească” şi se dădea de pomană copiilor, vecinilor şi rudelor. Obiceiul se mai păstrează în unele sate din zona montană a Bucovinei (Moldoviţa, Paltin, Argel, Vama, Brodina de Sus etc), purtând denumirea de „încălzitul moşului” dar, de cele mai multe ori, semnificaţiile sale nu mai sunt cunoscute, el având mai ales caracter de divertisment.

Săptămâna Patimilor. Când se face pasca si când se vopsesc ouăle

Joia Mare este ziua în care, de regulă, se prepară cele mai importante copturi pascale: pască,cozonacii cu mac şi nuca şi babele coapte în forme speciale de ceramică. Pască cea mai importantă coptură rituală a Paştelui, se face din făină de grâu de cea mai bună calitate, cernută prin sită deasă, şi are, cel mai adesea, formă rotundă. Aluatul dospit se pune în tavi speciale pentru pască, după care, de jur împrejur, se aşează aluatul împletit din două sau trei sucituri şi se lasă totul la crescut.

În mijlocul tăvii se aşează, apoi, brânză de vacă, pregătită cu zahăr, ouă, mirodenii şi stafide. Peste brânză se face o cruce, din acelaşi aluat împletit, împodobită cu ornamente în formă de floare. Se unge totul cu ou şi se coace în cuptorul încălzit. Altă dată, cojile ouălor folosite la pască nu se aruncau şi nici nu se ardeau.

Ele se strângeau cu multă grijă într-un vas special şi se aruncau în Sâmbătă Paştelui pe o apă curgătoare crezându-se că, astfel, găinile şi puii aveau să fie păziţi de uliu peste vara. Se mai credea că, în felul acesta, se dădea de ştire Blajinilor – popor mitic care trăia sub pământ – că se apropie cea mai mare sărbătoare a creştinilor.

În Vinerea Neagră se ţine post negru

Ultima vineri din Postul Mare este numită în Bucovina Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei creştine, este, ziua în care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul pactului strămoşesc. Din această cauza Vinerea Mare este zi de post negru.

În Vinerea Mare nu se fac copturi

În Vinerea Mare este interzis a se face copturi. Există credinţă că dacă cineva se încumetă a coace în această zi face mare păcat iar coptură nu este mâncată nici măcar de peşti.

În Vinerea Mare, dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, oamenii alergau desculţi prin rouă sau se scăldau tainic în ape curgătoare crezând că, în felul acesta, vor fi sănătoşi pe tot parcursul anului. Seară, însă, întreagă suflare a satului bucovinean mergea la biserica pentru a participa la slujba de scoatere a aerului şi pentru a trece pe sub acesta. în scopuri terapeutice.

Săptămâna Patimilor. Sâmbătă Mare

Sâmbătă Mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când femeile trebuie să pregătească marea majoritate a mâncărilor, să deretice prin încăperi şi să facă ultimele retuşuri la hainele noi pe care urmau să le îmbrace în zilele de Paşti. De obicei, în Sâmbătă Mare are loc şi sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncări tradiţionale: drobul, numit în Bucovina cighir, friptură şi borşul de miel.

Spre deosebire de Crăciun, pentru Paşti nu se pregătesc prea multe feluri de mâncare, de unde şi zicerea: „Crăciunul este satul iar Paştele este fudul”. Principala grijă a oamenilor, înaintea Paştilor, este aceea de a-şi primeni hainele, fiecare gospodină trebuind să aibă o cămaşă nouă, cusută în mod special, iar bărbaţii măcar o pălărie nouă.

Sâmbătă seară fiecare gospodină îşi pregăteşte cu grijă coşul ce urmează a fi dus la biserica, pentru sfinţire.

În el aşterne un ştergar curat şi aşează o lumânare albă, apoi ouă roşii, pască, cozonac,ouă încondeiate, o bucată de slănină, muşchi de porc, şuncă special preparată, zahăr, făină, salată de hrean cu sfeclă roşie fiartă, sare, câţiva căţei de usturoi, o ramură de busuioc, un fir-două de breabăn (numit brebanoc sau bărbănoc), cârnaţi, un miel din aluat copt într-o formă specială etc.

Totul se acoperă cu cel mai frumos ştergar pe care îl are gospodină, semn de preţuire a sărbătorii pascale dar şi de mândrie personală.

Sursa:realitatea.net

Citește mai mult

Știri

Cozonacul, nelipsit de pe meselor românilor de Paște: Când și unde a apărut

Publicat

acum 2 ore

în

28/04/2024

Simona Lodroman

Desertul preferat al românilor, cozonacul, are o istorie îndelungată. Tradiția românească spune că dacă ai cozonac pe masă înseamnă că sărbătorești.

Deși este o prăjitură tradițională românească, acesta este în egală măsură și un desert bulgăresc (kozunak) și un produs de patiserie italiană numită „panettone”.

La originea cozonacului se află pâinea, iar tehnicile de dospire și coacere au evoluat în timp. Drojdia a fost folosită din timpuri străvechi ca ferment pentru dospirea aluatului.

Potrivit descoperirilor arheologice, în Egiptul antic existau cuptoare pentru copt. De asemenea, există desene care datează de aproape 4.000 de ani ce atestă că egiptenii știau să facă mai multe feluri de pâine dospită, unele fiind îndulcite cu miere, scrie unica.ro.

Tot în Antichitate, grecii făceau un tip de cozonac îndulcit cu miere și presărat cu nuci, care se numea „plakous”. Chrysippus din Tyana a menţionat, conform surselor, o reţetă de cozonac cu nuci şi miere pe care, tot el menţionează, l-a gustat în Creta.

Romanii, care au preluat folosirea drojdiei de la egipteni și greci, au diversificat și îmbogățit rețeta pentru cozonaci, adăugând, spre exemplu, ouă, unt, fructe uscate. La început existau două feluri de cozonac ce erau oferite ca ofrandă zeilor: „libum”, un cozonac de dimensiuni mai mici și „placenta”, un cozonac cu brânză, stafide și alune. În Evul Mediu, brutarii europeni făceau deseori cozonaci cu fructe uscate deoarece acestea țineau mai mult timp.

În Marea Britanie, prima reţetă de cozonac apare într-o carte de bucate în 1718, cu recomandarea de a fi copt în forme lungi şi înguste, recomandare care a rămas valabilă şi în zilele noastre. În Anglia secolului al XIV-lea, Geoffrey Chaucer menţionează, în Povestiri din Canterbury, de cozonaci imenşi făcuţi pentru ocazii speciale. Unul dintre cozonaci, de forma unui tort, fusese făcut din 13 kilograme de făină şi conţinea unt, smântână, ouă, mirodenii, stafide şi miere, potrivit unica.ro.

Francezii, cei care în secolul al XIX- lea au adăugat al treilea fel la masă, „desertul”, sunt cei care au pus în valoare cozonacul, mai mult decât alţii. Marie Antoinette a rămas în memoria oamenilor prin fraza pe care a rostit-o atunci când i s-a spus că oamenii nu au nici măcar pâine pe masă, din cauza sărăciei. Viitoarea regină a Franţei ar fi rostit: „Să mănânce cozonac, dacă nu au pâine”.

Mrs. Mary Eales, o cunoscută autoare de cărţi de bucate din Marea Britanie, a scris în 1718, ca recomandare, ca acest preparat să fie copt în forme lungi şi mai subţiri. De atunci datează forma clasică de cozonac. Specialiştii în gastronomie sunt aproape cu toţii de acord că reţeta de cozonac, asa cum o cunoaştem noi astăzi, a fost consacrată în secolul al XIX-lea de europeni, scrie unica.ro.

Citește mai mult

Știri

Să ne cunoaștem frumusețile județului: Spectaculoasa Cascadă Pătrăhăițești-Arieșeni, înaltă de 14 metri, loc de atracție pentru turiști

Publicat

acum 4 ore

în

28/04/2024

Simona Lodroman

Spectaculoasa Cascadă Pătrăhăițești, de lângă Arieșeni, reprezintă o atracție pentru turiști, indiferent de perioada anului

Cascada Pătrăhăițești este o splendidă cădere de apă în 2 trepte, de 14 metri înălțime. Traseul până la cascadă este ușor accesibil, o bună parte din el se poate face și auto.

Cascada Patrahaitesti – dupa numele satului langa care se afla sau Cascada Bucinis – dupa numele raului pe care s-a format.

Cei mai multi turisti viziteaza aceasta cascada in perioada de vara din iulie pana prin septembrie, se poate ajunge la cascada chiar si iarna cand zapada este mica. Cascada merita vizitata si in perioada de primavara si toamna cand datorita topirii zapezilor sau ploilor debitul ei este mult mai mare, deasemenea iarna are un farmec deosebit fiind impodobita de gheata.

Cum ajung la Cascada Patrahaitesti?

Pentru a ajunge la cascada plecand din centrul statiunii turistice Arieseni urmati drumul national spre Vartop circa 1 kilometru pana vedeti un pod de beton pe partea stanga iar langa acesta un mic indicator „Cascada Patrahaitesti 5 kilometri”. De aici urmati drumul forestier lejer si marcajul punct rosu pana in satul Patrahaitesti de unde mai aveti 1,5 kilometri pana la cascada.
Ce pot vizita in apropierea cascadei?

In apropierea cascadei puteti sa vizitati doua muzee – doua ateliere de mestesugarit in care se creaza obiecte de artizanat specifice ciubararitului: tulnice, ciubere, donite, pahare de lemn, sararite, fluiere. Aici puteti sa vedeti cum sunt create aceste obiecte si deasemenea puteti invata sa cantati la tulnic. Deasemnea la localnici gasiti produse traditionale specifice tarii motilor: palinca, afinata, dulceata de fructe de padure etc.

Cascada Patrahaitesti se gaseste la poalele Varfului Curcubata Mica, varf pe care il puteti vizita plecand de la cascada. De sus aveti cel mai bun punct de belvedere asupra Tarii motilor cu casele rasfirate prin toate poienile muntilor pana sus pe creste. Acest traseu nu are marcaj turistic.