Știri

De ce le spunem ”moți” locuitorilor din Munții Apuseni: Cum i-a numit unul dintre cei mai mari scriitori români, Ioan Slavici

Publicat

acum 2 ani

în

13/03/2022

Avram Iancu și Horea sunt doi dintre moții care au contribuit la schimbarea istoriei României. Află mai multe lucruri interesante despre moți pe www.radiounirea.ro

Moţii sunt o comunitate aparte care trăieşte în satele din ţinuturile înalte ale Munţilor Apuseni. Deşi în mod tradiţional moţii sunt consideraţi doar localnici ai câtorva sate din jurul oraşelor Câmpeni şi Abrud, treptat şi-au luat numele de moţi şi localnicii de pe Valea Crişului Alb, din Ţara Zarandului, zone din judeţele Bihor, Hunedoara, Arad şi Cluj.

Despre moţii care trăiesc în Munţii Apuseni se spune că sunt urmaşii direcţi ai dacilor şi chiar ai agatârşilor, populaţie care a locuit cu mult timp înainte de Hristos pe aceste meleaguri. Alţii autori susţin că moţii sunt descendenţii unor triburi celtice, care au populat în Antichitate zonele înalte ale Apusenilor.

Unul dintre cei mai mari scriitori români, Ioan Slavici, a studiat tipologia moţilor şi a exprimat una dintre cele mai interesante caracterizări al acestui neam de români, din Munţii Apuseni, în lucrarea «Ardelenii»: „Aceştia sunt oamenii şi trupeşte şi sufleteşte mai colţuroşi şi mai vârtoşi. Fie scurt, fie înalt, Moţul e voinic şi îndesat, calcă rar şi apăsat şi are ceva din firea ursului. Om cu deosebire de potolit, Moţul vorbeşte puţin, e foarte răbdător, se avântă cu anevoie, dar e neînduplecat după ce a luat o hotărâre… Moţii sunt cea mai nobilă parte a poporului român”.

Moţii sau Ţopii sunt urmaşii direcţi ai dacilor şi ai coloniilor romane, aduse de împăratul Traian în urma ocupărei Daciei în anul 105 după Christos, în scopul de a o coloniza şi de a putea munci şi exploata cu braţele lor minele de aur din fosta ţară a lui Decebal”, scrie Ion Rusu Abrudeanu, în volumul Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit” (1938)

Originea acestor comunităţi se pierde în istorie şi stârneşte controverse, cert este că moţii s-au declarat întotdeauna a fi români, iar spre deosebire de locuitorii altor zone ale ţării, oamenii din „ţinutul aurului” au respins dintotdeauna influenţele unor populaţii străine, preferând să îşi păstreze tradiţiile arhaice şi modul de viaţă simplu, moştenit şi el din strămoşi. Iată zece lucruri mai puţin ştiute despre comunitatea fascinantă a moţilor.

1. Ţara Moţilor

Ţara Moţilor, cunoscută şi sub numele de „ţara de piatră” cuprinde în întinderea ei satele din Munţii Apuseni. Potrivit tradiţiei, moţii sunt consideraţi locuitorii satelor de munte din judeţul Alba: Avram Iancu, Vidra de Jos, Vidra de Mijloc, Albac, Horea, Neagra, Scărişoara, Ponorel, Secătura, Arieşeni, situate mai sus de oraşul Câmpeni şi în zona Abrudului. Se consideră moţi şi localnici din zona Bradului, dar şi din aşezări de pe valea Crişului Alb, din Ţara Beiuşului sau din judeţul Cluj, înfiinţate de secole în jurul muntelui Găina, un adevărat centru spriritual al acestei comunităţi. Ţara Moţilor cuprinde teritorii din extremităţile judeţelor Alba, Hunedoara, Cluj, Arad şi Bihor, zone de munte cu peisaje impresionante.

2. Originea numelui de „moţ”

Potrivit istoricilor, numele de moţi vine de la „chica antică”, moţul de păr pe care îl purtau dacii, un obicei păstrat de localnici până în secolul XIX. Moţii se mai numesc şi ţopi, un cuvânt derivat de la termenul „zopf”, care însemna tot chică. Era un termen dispreţuitor atribuit băştinaşilor de către funcţionarii nemţi. „Este cu desăvârşire fals că denumirea de Ţop ar fi o formă onomatopeică, slavă sau ungurească, provenită din faptul ca moţul, neştiind să danseze, ţopăe „ca un urs”, sau că aceşti locuitori fiind înfundaţi cu casele lor resfirate pe văi şi în munţi, sunt consideraţi de cei dela şes drept „grosolani” şi neciopliţi”, scria istoricul Ion Rusu Abrudeanu, în volumul „Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit” (1938).

3. Trăsăturile morale moţilor

Moţii sunt oameni ai muncii şi ai ordinii, potrivit celor mai multe descrieri. Sunt oameni care reacţionează iute la mânie, în stare să îşi apere cu violenţă obştea. „Se însufleţeşte repede şi are o tărie de caracter aşa de mare, încât dacă şi-a pus ceva în gând, nu renunţă pentru nimic în lume până când nu-şi ajunge scopul, chiar dacă ar fi convins de mai înainte despre relele urmări ale acţiunei sale. Moţii sunt oameni întregi, leali, serioşi şi nefăţarnici”, îi descria publicistul Ion Abrudeanu. Alte trăsături ale acestei comunităţi sunt sârguinţa, cumpătarea şi religiozitatea. Nu sunt, în general, oameni comunicativi cu străinii, nefiind obişnuiţi să îşi deschidă sufletul în faţa oricui. Autorii care au vizitat în trecut satele tradiţionale din Ţara Moţilor relatau despre oameni care îşi manifestau cu greutate ospitalitatea, din cauza neîncrederii manifestate faţă de străini, dar şi a sărăciei. „Moţul mai este de o cinste perfectă şi cu o pronunţată independenţă sufletească”, afirma istoricul Ioan Abrudeanu 4 Portretul fizic al moţilor Cei mai mulţi dintre locuitorii ţinuturilor Apusenilor sunt oameni de statură mijlocie, costelivi şi iuţi. Au frunţile late, ochii albaştri-căprii şi mersul încet şi legănat, înfăţişând pe omul de munte. „Dacă e costeliv şi iute la fire, aceasta se explică prin istovitoarea muncă, pe care o depune moţul pentru mizerabila lui existenţă, prin urcarea şi coborârea dealurilor şi a munţilor, ca şi prin clima rece din partea locului. E rezistent la muncă, deşi traiul lui e foarte simplu şi se multumeşte cu puţin”, arăta Ioan Abrudeanu. Mai arătoşi erau consideraţi sătenii din Bucium şi Bistra.

4. Portretul fizic al moţilor

Cei mai mulţi dintre locuitorii ţinuturilor Apusenilor sunt oameni de statură mijlocie, costelivi şi iuţi. Au frunţile late, ochii albaştri-căprii şi mersul încet şi legănat, înfăţişând pe omul de munte. „Dacă e costeliv şi iute la fire, aceasta se explică prin istovitoarea muncă, pe care o depune moţul pentru mizerabila lui existenţă, prin urcarea şi coborârea dealurilor şi a munţilor, ca şi prin clima rece din partea locului. E rezistent la muncă, deşi traiul lui e foarte simplu şi se multumeşte cu puţin”, arăta Ioan Abrudeanu. Mai arătoşi erau consideraţi sătenii din Bucium şi Bistra.

5. Meşteri în lemn şi buni muncitori în minerit

Industria lemnului şi mineritul sunt ocupaţiile tradiţionale ale localnicilor din Ţara Moţilor. Oamenii sunt recunoscuţi pentru priceperea lor în dulgherit şi în construcţii din lemn. Uneltele şi vasele din lemn, realizate de moţi, erau vândute în târgurile din ţinutul Apusenilor sau în judeţele din sudul ţării. Unele dintre aceste peregrinări ale moţilor, de la munte spre şes durau săptămâi întregi.

6. Avram Iancu, crăişorul munţilor
Cel mai ilustru personaj al moţilor a fost Avram Iancu. Supranumit „Crăişorul munţilor”, Avram Iancu (1824 – 1872) a fost unul dintre principalii eroi ai mişcărilor revoluţionare din anii 1848 şi 1849. S-a născut şi a copilărit în Vidra de Sus, un sat din Munţii Apuseni, aflat în nordul-vestul judeţului Alba. Cel care urma să devină lider al moţilor provenea dintr-o familie înstărită, tatăl său fiind pădurar şi apoi jude domenial, iar bunicul său a fost preot. Iancu a fost nepot al celebrului Horea, unul dintre conducătorii răscoalei ţărăneşti din 1784, din Transilvania. De el şi-au legat speranţele marea parte a moţilor implicaţi în acţiunile politice şi în luptele de apărare a comunităţilor de români din Transilvania acelor vremuri. Iancu a rămas în istorie ca un simbol al patriotismului, dar şi ca un personaj controversat, pentru că unele dintre acţiunile sale au fost mai puţin înţelese. Istoricii români l-au numit erou naţional, iar în prezent Avram Iancu unul dintre cele mai omagiate personaje din istoria Transilvaniei.

7. Horea, omul care a pornit răscoala moţilor
Horea, pe numele său adevărat Ursu Nicula, unul dintre liderii participanţilor la Răscoala ţărănească din anii 1784 – 1785, s-a născut în Ţara Moţilor, în satul Albac, pe Dealul. Numele i se trăgea de la faptul că ştia să cânte frumos, să „horească”, iar cel de Ursu provenea dintr-un obicei arhaic al moţilor, care în trecut dădeau nume de animale sau de copaci viguroşi copiilor din credinţa că pruncul va căpăta puterea animalului sălbatic sau a copacului după care a fost botezat. Horea, meşter lemnar, a fost unul dintre cei care au pornit revoltele care au tulburat Transilvania la sfârşitul secolului XVIII. Răscoala ţărănimii iobage împotriva feudalilor a izbucnit în satul hunedorean Curechiu şi s-a extins cu repeziciune în Ţara Zarandului şi apoi în cea mai mare parte a Transilvaniei. Potrivit unor mărturii prezentate de David Prodan, Horea şi Cloşca au fost cei care i-au îndemnat pe iobagi, sub pretextul poruncii împăratului, să pustiască moşiile şi curţile grofilor. Revoltele au fost cumplite, iar reprimarea lor, pe măsură: sute de participanţi la revolte au fost ucişi de soldaţi, iar preoţii acuzaţi că i-au sprijinit pe aceştia au fost traşi în ţeapă, trimişi la spânzurătoare sau ucişi prin tortură. Cea mai cruntă soartă au avut-o capii răscoalei, Horea şi Cloşca, care au sfârşit traşi pe roată. Sute de moţi au fost strămutaţi în Banat şi Bucovina, mai scrie istoricul. Treptat, însă, în urma răscoalei din 1784, situaţia moţilor s-a îmbunătăţit relativ: li s-a acordat libertatea păşunatului, scutirea de cărăuşie, desfiinţarea servituţii personale şi a legării de glie şi au primit dreptul de a se căsători fără consimţământul nobilului şi drepturi la învăţătură.
Sursa:adevarul.ro

Publicitate

Știri

Începe SĂPTĂMÂNA MARE: Ce trebuie să faci în fiecare zi în această perioadă

Publicat

acum 2 ore

în

28/04/2024

Simona Lodroman

Postul Paştelui se încheie cu Săptămâna Mare, a patimilor lui Hristos.

În Săptămâna Mare se face curăţenie generală în gospodării. Curţile sunt măturate, surile sunt curăţate de gunoaie, gardurile sunt reparate, şanţurile sunt curăţate de nămol şi adâncite.

Casele trebuie să strălucească de curăţenie pentru că ele „te blestemă dacă Pastile le prind necurăţate”.

Săptămâna Mare. Lunea Mare

În lunea Săptămânii Mari se scoate totul la aerisit, se lipesc şi se văruiesc casele iar mobilierul este spălat şi reparat. De asemenea, în Lunea Mare se poate spăla.

Până miercuri, inclusiv, sunt permise muncile în câmp. După această zi bărbaţii trebăluiesc pe lângă casă, ajutându-şi nevestele la treburile gospodăreşti.

Săptămâna Mare. În Joia Mare fiecare familie duce la Biserică colaci

În Joia Mare, dată limita slujbelor speciale dedicate morţilor, fiecare familie duce la biserica colaci, prescuri, vin, miere de albine şi fructe pentru a fi sfinţite şi împărţite, apoi, de sufletul morţilor, parte preotului, parte sătenilor aflaţi la biserica, în cimitir sau pe la casele lor.

Până la Joia Mare, femeile se străduiau să termine torsul de frică Joimăriţei care, în imaginarul popular era o femeie cu o înfăţişare fioroasă ce pedepsea aspru lenea nevestelor sau a fetelor de măritat. Uneltele de tortură ale Joimăriţei erau căldură, oală cu jăratec, vătraiul sau cârligul pentru foc.

Această fiinţă mitologică folosea mijloace cumplite de tortură: ardea degetele şi mâinile fetelor şi femeilor leneşe, le pârlea părul şi unghiile şi incendia fuioarele de cânepă găsite netoarse. De multe ori nici flăcăii leneşi, cei care nu terminau de reparat gardurile sau nu îngrijeau bine animalele pe timpul iernii, nu erau iertaţi de aceste pedepse. De fapt, Joimăriţă era, la origini, o zeitate a morţii care supraveghea focurile din Joia Mare şi care, treptat, a devenit un personaj justiţiar ce pedepsea lenea şi nemuncă.

Săptămâna Patimilor. Focurile de Joi-Mari

Conform tradiţiei, în noaptea ce premerge Joia Mare sau în dimineaţă acestei zile se deschid mormintele şi sufletele morţilor se întorc la casele lor. Pentru întâmpinarea lor se aprindeau focuri prin curţi, în faţă casei sau în cimitire, crezându-se că, astfel, ei aveau posibilitatea să se încălzească. Focurile de Joi-Mari erau ruguri funerare aprinse pentru fiecare mort în parte sau pentru toţi morţii din familie şi reprezentau o replică precreştină la înhumarea creştină din Vinerea Mare, conform crestinortodox.ro.

Aceste focuri se deosebesc de focurile ritualice de peste an – focurile de Mucenici, de Lăsatul Secului, de San – George sau de Sânziene. Ele se făceau din plante considerate a avea virtuţi magice ( alun, boz, tei) ce erau adunate de către copii sau de către tinerele necăsătorite.

Focurile se înconjurau cu tămâie şi agheasmă, în jurul lor se aşezau scaune „pentru morţii ce urmau să sosească” şi se dădea de pomană copiilor, vecinilor şi rudelor. Obiceiul se mai păstrează în unele sate din zona montană a Bucovinei (Moldoviţa, Paltin, Argel, Vama, Brodina de Sus etc), purtând denumirea de „încălzitul moşului” dar, de cele mai multe ori, semnificaţiile sale nu mai sunt cunoscute, el având mai ales caracter de divertisment.

Săptămâna Patimilor. Când se face pasca si când se vopsesc ouăle

Joia Mare este ziua în care, de regulă, se prepară cele mai importante copturi pascale: pască,cozonacii cu mac şi nuca şi babele coapte în forme speciale de ceramică. Pască cea mai importantă coptură rituală a Paştelui, se face din făină de grâu de cea mai bună calitate, cernută prin sită deasă, şi are, cel mai adesea, formă rotundă. Aluatul dospit se pune în tavi speciale pentru pască, după care, de jur împrejur, se aşează aluatul împletit din două sau trei sucituri şi se lasă totul la crescut.

În mijlocul tăvii se aşează, apoi, brânză de vacă, pregătită cu zahăr, ouă, mirodenii şi stafide. Peste brânză se face o cruce, din acelaşi aluat împletit, împodobită cu ornamente în formă de floare. Se unge totul cu ou şi se coace în cuptorul încălzit. Altă dată, cojile ouălor folosite la pască nu se aruncau şi nici nu se ardeau.

Ele se strângeau cu multă grijă într-un vas special şi se aruncau în Sâmbătă Paştelui pe o apă curgătoare crezându-se că, astfel, găinile şi puii aveau să fie păziţi de uliu peste vara. Se mai credea că, în felul acesta, se dădea de ştire Blajinilor – popor mitic care trăia sub pământ – că se apropie cea mai mare sărbătoare a creştinilor.

În Vinerea Neagră se ţine post negru

Ultima vineri din Postul Mare este numită în Bucovina Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei creştine, este, ziua în care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul pactului strămoşesc. Din această cauza Vinerea Mare este zi de post negru.

În Vinerea Mare nu se fac copturi

În Vinerea Mare este interzis a se face copturi. Există credinţă că dacă cineva se încumetă a coace în această zi face mare păcat iar coptură nu este mâncată nici măcar de peşti.

În Vinerea Mare, dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, oamenii alergau desculţi prin rouă sau se scăldau tainic în ape curgătoare crezând că, în felul acesta, vor fi sănătoşi pe tot parcursul anului. Seară, însă, întreagă suflare a satului bucovinean mergea la biserica pentru a participa la slujba de scoatere a aerului şi pentru a trece pe sub acesta. în scopuri terapeutice.

Săptămâna Patimilor. Sâmbătă Mare

Sâmbătă Mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când femeile trebuie să pregătească marea majoritate a mâncărilor, să deretice prin încăperi şi să facă ultimele retuşuri la hainele noi pe care urmau să le îmbrace în zilele de Paşti. De obicei, în Sâmbătă Mare are loc şi sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncări tradiţionale: drobul, numit în Bucovina cighir, friptură şi borşul de miel.

Spre deosebire de Crăciun, pentru Paşti nu se pregătesc prea multe feluri de mâncare, de unde şi zicerea: „Crăciunul este satul iar Paştele este fudul”. Principala grijă a oamenilor, înaintea Paştilor, este aceea de a-şi primeni hainele, fiecare gospodină trebuind să aibă o cămaşă nouă, cusută în mod special, iar bărbaţii măcar o pălărie nouă.

Sâmbătă seară fiecare gospodină îşi pregăteşte cu grijă coşul ce urmează a fi dus la biserica, pentru sfinţire.

În el aşterne un ştergar curat şi aşează o lumânare albă, apoi ouă roşii, pască, cozonac,ouă încondeiate, o bucată de slănină, muşchi de porc, şuncă special preparată, zahăr, făină, salată de hrean cu sfeclă roşie fiartă, sare, câţiva căţei de usturoi, o ramură de busuioc, un fir-două de breabăn (numit brebanoc sau bărbănoc), cârnaţi, un miel din aluat copt într-o formă specială etc.

Totul se acoperă cu cel mai frumos ştergar pe care îl are gospodină, semn de preţuire a sărbătorii pascale dar şi de mândrie personală.

Sursa:realitatea.net

Citește mai mult

Știri

Cozonacul, nelipsit de pe meselor românilor de Paște: Când și unde a apărut

Publicat

acum 4 ore

în

28/04/2024

Simona Lodroman

Desertul preferat al românilor, cozonacul, are o istorie îndelungată. Tradiția românească spune că dacă ai cozonac pe masă înseamnă că sărbătorești.

Deși este o prăjitură tradițională românească, acesta este în egală măsură și un desert bulgăresc (kozunak) și un produs de patiserie italiană numită „panettone”.

La originea cozonacului se află pâinea, iar tehnicile de dospire și coacere au evoluat în timp. Drojdia a fost folosită din timpuri străvechi ca ferment pentru dospirea aluatului.

Potrivit descoperirilor arheologice, în Egiptul antic existau cuptoare pentru copt. De asemenea, există desene care datează de aproape 4.000 de ani ce atestă că egiptenii știau să facă mai multe feluri de pâine dospită, unele fiind îndulcite cu miere, scrie unica.ro.

Tot în Antichitate, grecii făceau un tip de cozonac îndulcit cu miere și presărat cu nuci, care se numea „plakous”. Chrysippus din Tyana a menţionat, conform surselor, o reţetă de cozonac cu nuci şi miere pe care, tot el menţionează, l-a gustat în Creta.

Romanii, care au preluat folosirea drojdiei de la egipteni și greci, au diversificat și îmbogățit rețeta pentru cozonaci, adăugând, spre exemplu, ouă, unt, fructe uscate. La început existau două feluri de cozonac ce erau oferite ca ofrandă zeilor: „libum”, un cozonac de dimensiuni mai mici și „placenta”, un cozonac cu brânză, stafide și alune. În Evul Mediu, brutarii europeni făceau deseori cozonaci cu fructe uscate deoarece acestea țineau mai mult timp.

În Marea Britanie, prima reţetă de cozonac apare într-o carte de bucate în 1718, cu recomandarea de a fi copt în forme lungi şi înguste, recomandare care a rămas valabilă şi în zilele noastre. În Anglia secolului al XIV-lea, Geoffrey Chaucer menţionează, în Povestiri din Canterbury, de cozonaci imenşi făcuţi pentru ocazii speciale. Unul dintre cozonaci, de forma unui tort, fusese făcut din 13 kilograme de făină şi conţinea unt, smântână, ouă, mirodenii, stafide şi miere, potrivit unica.ro.

Francezii, cei care în secolul al XIX- lea au adăugat al treilea fel la masă, „desertul”, sunt cei care au pus în valoare cozonacul, mai mult decât alţii. Marie Antoinette a rămas în memoria oamenilor prin fraza pe care a rostit-o atunci când i s-a spus că oamenii nu au nici măcar pâine pe masă, din cauza sărăciei. Viitoarea regină a Franţei ar fi rostit: „Să mănânce cozonac, dacă nu au pâine”.

Mrs. Mary Eales, o cunoscută autoare de cărţi de bucate din Marea Britanie, a scris în 1718, ca recomandare, ca acest preparat să fie copt în forme lungi şi mai subţiri. De atunci datează forma clasică de cozonac. Specialiştii în gastronomie sunt aproape cu toţii de acord că reţeta de cozonac, asa cum o cunoaştem noi astăzi, a fost consacrată în secolul al XIX-lea de europeni, scrie unica.ro.

Citește mai mult

Știri

Să ne cunoaștem frumusețile județului: Spectaculoasa Cascadă Pătrăhăițești-Arieșeni, înaltă de 14 metri, loc de atracție pentru turiști

Publicat

acum 6 ore

în

28/04/2024

Simona Lodroman

Spectaculoasa Cascadă Pătrăhăițești, de lângă Arieșeni, reprezintă o atracție pentru turiști, indiferent de perioada anului

Cascada Pătrăhăițești este o splendidă cădere de apă în 2 trepte, de 14 metri înălțime. Traseul până la cascadă este ușor accesibil, o bună parte din el se poate face și auto.

Cascada Patrahaitesti – dupa numele satului langa care se afla sau Cascada Bucinis – dupa numele raului pe care s-a format.

Cei mai multi turisti viziteaza aceasta cascada in perioada de vara din iulie pana prin septembrie, se poate ajunge la cascada chiar si iarna cand zapada este mica. Cascada merita vizitata si in perioada de primavara si toamna cand datorita topirii zapezilor sau ploilor debitul ei este mult mai mare, deasemenea iarna are un farmec deosebit fiind impodobita de gheata.

Cum ajung la Cascada Patrahaitesti?

Pentru a ajunge la cascada plecand din centrul statiunii turistice Arieseni urmati drumul national spre Vartop circa 1 kilometru pana vedeti un pod de beton pe partea stanga iar langa acesta un mic indicator „Cascada Patrahaitesti 5 kilometri”. De aici urmati drumul forestier lejer si marcajul punct rosu pana in satul Patrahaitesti de unde mai aveti 1,5 kilometri pana la cascada.
Ce pot vizita in apropierea cascadei?

In apropierea cascadei puteti sa vizitati doua muzee – doua ateliere de mestesugarit in care se creaza obiecte de artizanat specifice ciubararitului: tulnice, ciubere, donite, pahare de lemn, sararite, fluiere. Aici puteti sa vedeti cum sunt create aceste obiecte si deasemenea puteti invata sa cantati la tulnic. Deasemnea la localnici gasiti produse traditionale specifice tarii motilor: palinca, afinata, dulceata de fructe de padure etc.

Cascada Patrahaitesti se gaseste la poalele Varfului Curcubata Mica, varf pe care il puteti vizita plecand de la cascada. De sus aveti cel mai bun punct de belvedere asupra Tarii motilor cu casele rasfirate prin toate poienile muntilor pana sus pe creste. Acest traseu nu are marcaj turistic.