Arta decorativă face parte din marele ansamblu al artei populare realizate, de obicei, de creatori anonimi, care și-au exprimat atașamentul și apartenența la un patrimoniu cultural și artistic specific unei așezări, unei zone geografice sau unei țări

Începuturile artei decorative a uneltelor de lemn dar și de metal, la moții din Munții Apuseni, se pierd în negurile istoriei.

Decorarea uneltelor la moții din Apuseni este un meșteșug moștenit din generație în generație, îndeobște pe linie paternă. Fără îndoială că acest meșteșug, al mânii și al minții, este expresia imediată a unei corelații intrisece dintre mână, ca prima unealtă a omului, și întregul arieral de unelte făurite cu aceasta. Așa cum se poate observa în procesul istoric de antropogeneză al locuitorilor de pe văile și culmile Apusenilor, făuritul uneltelor denotă atât o inteligență artizanală creativă, cât și un mod de viață păstoresc sau de agricultori al acestora. Uneltele, cât și celelalte obiecte de uz casnic și gospodăresc asimilate acestora, (linguri, donițe, ciubere, fluiere, blide, răbojuri, furci de tors, mânere de plug, cofe, etc), chiar dacă și-au păstrat pentru multă vreme aspectul rudimentar, meșterul popular le-a pus în valoare, în mod ingenios, o mulțime de calități tehnice.

Meșteșugul decorării uneltelor folosite în mod zilnic în gospodăria unui moț, pe lângă valoarea estetică și folclorică, poartă importante semnificații religioase. Analizate prin prisma unui astfel de concept, uneltele și bogăția artei decorative aplicate acestora, devin documente inestimabile care ne ajută la reconstituirea unei istorii și culturi populare românești vechi.

Materia primă necesară făuririi uneltelor – în speță cele din lemn de brad – se procura direct din pădurile de conifere care acoperă culmile domoale ale Apusenilor. Pe lângă lemnul de brad, din care se fac faimoasele ciubere moțești, mai sunt folosite lemne de esență tare, cum ar fi fagul, frasinul, paltinul și gorunul. Din lemn de esență moale, cum sunt salcia și plopul, sunt confecționate fluiere, linguri și furculițe cu trei colți, furci de tors și chiar blide mici. Arta creativă a moților nu se oprește însă la acestea, uneltele de lemn fiind extrem de variate. Această varietate este un rezultat direct al modului în care viața acestora s-a axat pe ciclul naturii, respectiv pe alternanța anotimpurilor, de la an la an.

Astfel, la începutul primăverii sunt pregătite uneltele pentru arat: plugul cu coarnele de lemn, cunoscut din bătrâni și rămas la aceștia de la strămoșii daci, cu numele de aratrum. Astăzi, pe vârfurile dealurilor de pe cursul superior al Arieșului Mare, plugul se mai numește și aratru. Coarnele aratrului oferă cel mai bun exemplu că „unealta este o prelungire a mânii”, așa cum explica și etnograful Nicolae Dunăre, în cartea sa Arta Populară din Munții Apuseni. Unii gospodari obișnuiau să își împodobească grindeiul plugului și coarnele acestuia, cu anumite compoziții ornamentale, așa numitele „zăluțe” și „vârtelnițe”. Alături de plug, tot primăvara se mai foloseau: jugul, grapa, grebla, îmblăciul, sapa, furca. Și aceste unelte erau îmbodobite, în funcție de utilitatea lor imediată. Astfel, pe mânerul greblei cu dinți de fier, sau pe jugul tras de boi, de care era legat plugul, pe marginile de lemn ale grapei, găsim ornamente cu o tematică cosmomorfă: stele în trei sau cinci colțuri, soare cu raze și luna în diferite faze. Pe grindeiul plugului, considerat inima acestuia, pentru că pe el era fixat fierul plugul și apoi prins la jug, se decorau ace de brad – un simbol al maturității și bărbăției. Vara aducea nevoia folosirii altor unelte, cum ar fi: coasele, furcile de lemn, greblele de lemn, carele de cărat fânul, fluierele păstorești, donițele de cărat apa de băut sau laptele proaspăt muls de la vaci, etc. Pe aceste unelte găsim gravate o serie de ornamente apotropice, de bună seamă arhaice, dintre care cele mai populare sunt: unda apei, crucea, luna, frunza bradului. Toamna, anotimpul belșugului și al răsplătirii muncii de peste vară, sunt folosite uneltele specifice recoltării: seceră, coasă, sapă, furci, topoare. Tot toamna, jugurile puse la gâtul boilor vara, sunt înlocuite cu altele mai late, construite specific pentru transportul poverilor, a clăilor de fân de la câmp la șură, a recoltelor de cartofi, porumb și fructe, precum și a combustibilului lemnos. Venirea iernii îi adună pe gospodari pe la vetrele lor. Iernile în Munții Apuseni sunt lungi, adesea troienite cu zăpadă care se încăpățânează să plece, stând – mai ales în zona montană de la Vârtop – până în luna mai. Iarna sunt scoase afară din șuri, frumoasele sănii de frasin, ornamentate cu măsura bunului gust popular. În casă, la gura sobei, femeile și fetele tinere se îndeletniceau cu torsul lânii, folosindu-se de furci de tors, fuse și prisnele. Furcile îndeosebi, erau cioplite cu un anumit rafinament, urmându-se fibra lemnului, de către feciorii păcurari ai moților. Pe fața acestora se crestau ornamente simple sau mai complicate, în funcție de îndemânarea celui care le confecționa. Aceste furci eru apoi duse la șezătorile sau clăcile de tors din sat, unde tinerii flăcăi le dăruiau feteleor.

Tradiția uneltelor de lemn se păstrează încă vie în Țara Moților. E drept, pe o arie mai restrânsă, fără a mai avea însă efectul social pe care l-a avut acum o sută de ani. Astăzi mai vezi un țăran, doi, pe la „târgurile de țară” din Câmpeni, Brad, Abrud sau Arieșeni, aducând cu ei ciubărașe și fluiere, reminesciențe ale unui meșteșug care mai trăiește doar pe crestele munților.

Sursa:gandaculdecolorado.com

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE