Astăzi, nicio sărbătoare sau masă festivă nu este completă dacă nu apare în meniul servit și o sticlă de șampanie, prin excelență băutură a celebrării.

Trecerea dintre ani nu poate fi marcată, la miezul nopții, decât cu o șampanie al cărei dop pocnește pentru a anunța bucuria începerii unui nou an.

În fiecare an, aproximativ 310 milioane sticle de şampanie franţuzească, care beneficiază de o indicaţie geografică strict controlată, sunt vândute în întreaga lume în timp ce alte peste un miliard sunt stocate în pivniţe, în aşteptarea momentului adecvat pentru a fi savurate.

Cum se servește șampania

Eticheta cere ca șampania să se servească din pahare alungite, cu diametru nu prea mare și cu picior înalt, pentru ca gustul său delicat, textura mătăsoasă și bulele să nu se risipească la contactul cu aerul.

Șampania a fost descoperită acum o jumătate de mileniu, accidental, de călugării francezi care au considerat-o „vin stricat”, iar după trei secole a devenit foarte populară. Șampania este un nume dat doar vinurilor produse în regiunea Champagne din Franța și elaborate după metoda Champenoise, iar restul băuturilor din această categorie se numesc „vinuri spumante”.

Modalitatea de preparare a șampaniei și a altor vinuri spumante

Vinul devine spumant după ce trece prin două faze de fermentare: prima este cea obișnuită a oricărui vin, a doua este cea prin care băutura reține dioxidul de carbon. Tocmai de aceea a doua fermentare are loc în sticle speciale, foarte rezistente, care să facă față unei presiuni de până la 6 bari. Metoda Champenoise este îndelungată și durează mai mult de un an, dar și cea mai costisitoare. Ea presupune cupaje de vinuri, care sunt amestecate în proporții bine stabilite pentru obținerea calității specifice, și degorjare, adică îndepărtarea depunerilor de drojdie din sticla în care a avut loc fermentarea.

Pe langa șampanie și vin spumant, există și vinurile spumoase, care sunt obținute, însă, prin impregnarea cu dioxid de carbon a vinului după prima fermentare. Dezavantajul acestora este că bulele de dioxid de carbon dispar rapid după turnarea în pahare.

Scurtă istorie a șampaniei

Istoricul Stelian Tănase susține că este o foarte mică diferență între vinurile spumoase și șampanie. Conform unor tratate internaționale, numele „Champagne” nu îl pot purta decât vinurile produse în regiunea Champagne. În afara Franței, toate vinurile de acest tip, se numesc „spumoase”, indiferent de producator sau de metoda de producție.

Romanii au fost primii care au cultivat vița de vie în zona Champagne, aflată în nord-estul Franței, cel mai probabil înainte de secolul V d.Hr. Numele de Champagne vine de la latinescul “campus” = câmp. Romanii au botezat astfel această regiune având în minte, se pare, asemănările de relief cu zona rurală din regiunea Campania, aflată la sud de Roma.

După căderea Imperiului Roman, podgoriile au intrat în posesia bisericilor și mânăstirilor iar călugării produceau vin pentru utilizarea în ritualurile religioase dar și pentru vânzare. Hugh Capet, primul rege al Franței, încoronat în 987 d. Hr. la catedrala din Reims, situată în inima regiunii

Champagne, este cel care a început o lungă tradiție preluată și de monarhiile ulterioare lui, de a servi vinului local ca parte a ritualurilor de încoronare. În acele vremuri, în regiunea Champagne, se producea un vin slab, rozaliu, realizat din struguri Pinot Noir.

Locuitorii regiunii Champagne erau invidiosi pe reputaţia vinurilor obţinute de către vecinii lor din Burgundia aflată mai în sud şi au încercat să producă și ei vinuri roșii de aceeași calitate. Însă climatul nordic al regiunii Champagne, regiune situată practic la limita extremă a viticulturii durabile, făcea ca strugurii să se coacă greu și deseori să aibă un nivel mai ridicat de aciditate și mai scăzut de zahar decât ar fi trebuit.

În plus, temperaturile reci de iarnă opreau prematur din fermentație vinul în pivnițe, lasând în stare latentă celulele de drojdie care erau reactivate apoi de căldură primăvara, făcând ca vinul să începă din nou să fermenteze. Unul dintre produsele secundare de fermentație era eliberarea de dioxid de carbon, care se înmagazina în sticla în care vinul era îmbuteliat, creând presiuni imense.

Cum primele sticlele franțuzești erau subțiri, adeseori acestea explodau, creând haos în beciurile bieților călugări care chiar au denumit licoarea „vinul diavolului”. Iar în cazul fericit în care totuși sticlele supraviețuiau, vinul din interior conținea bule și făcea spumă, ceva ce inițial i-a îngrozit pe primii care l-au gustat, considerându-l un defect. De fapt, licoarea cu defect era șampania.

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE