Ia face parte din costumul popular românesc din cele mai vechi timpuri, iar rădăcinile sale își au originea în portul tracilor, geților și dacilor. Din basoreliefurile de demult, care îi înfățișează pe daci, poți observa în portul acestora cămăși cu mâneci lungi, cu o croială de tip tunică, albă și lungă, dintr-o singură bucată și pantaloni strâmți și lungi (ciareci, ițari)

Portul era completat cu un brâu sau chimir, iar în picioare purtau opinci. Femeile se îmbrăcau cu  o cămaşă de pânză (ie), poale şi piese care acopereau picioarele, care ulterior au primit diferite denumiri: catrinţă, valnic, fotă sau opreg.

Pe cap, femeile purtau diferite ţesături și podoabe: marame, năframe, cepse sau cununi, iar bărbații – căciuli. De-a lungul timpului, costumul băraților și al femeilor s-a diferențiat tot mai mult, iar tunica pe care o purtau la începuturi ambele sexe a început să capete caractere distincte. Veșmântul femeiesc s-a transformat astfel in ia românească tradițională din zilele noastre.

Ce este ia românească?

În zilele noastre, portul popular autentic, care amintește de portul dacilor, poate fi întâlnit în multe zone din România, cu preponderență în zonele montane, unde influenţele culturale s-au păstrat mai bine. În Ii și cămăși românești, Aurelia Doagă scrie că „Portul românesc prezintă două caracteristici esențiale: unitatea și continuitatea sa. Prin continuitate înțelegem drumul parcurs de portul popular născut pe străvechea vatră a civilizației dace, până în zilele noastre. Prin unitate trebuie să înțelegem acele trăsături, acele aspecte esențiale care se văd în portul românesc din întreaga țară.” Dacă în cazul bărbaților vorbim de cămăși populare, în cazul femeilor folosim termenul de ie populară. Acestea aveau semnificații multiple: acopereau goliciunea trupească, transmiteau un mesaj pentru comunitatea din care făcea parte persoana (unele ii se poartă la nunți, botezuri, altele arată statutul social, meseria, vârsta) și au semnificații magico-religioase (prin motivele, cromatica și lucrătura folosite). Ia era realizată la început din in, cânepă, lână, iar mai târziu și din bumbac tors la fuior. Era împodobită preponderent cu broderii la mâneci, piept și gât. Caracteristicile iei sunt date de cusături (umărul, care unește părțile din față și spate de mânecă), încrețul, altița (bandă lată, elementul definitoriu și unic al modelului, irepetabil), râurile (benzi drepte sau oblice pe piept și mâneci) și bibilurile sau cheițele (cusături prin care se îmbină bucățile textile). O altă caracteristică a costumului femeilor este folosirea culorii, fondul țesăturilor din in, cânepă sau lână fiind alb.

Istorie și începuturi: Când a apărut ia românească

Unii istorici presupun că ia a fost purtată pentru prima dată în perioada culturii Cucuteni (aprox. 5500 î.e.n.- 2750 î.e.n.), una dintre cel mai vechi civilizații din Europa. Cultura Cucuteni era răspândită pe teritoriul de astăzi al Moldovei, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei și Basarabia. Cămașa era confecționată din pânză de in sau de cânepă, din borangic sau mătase. Simbolul cel mai des întâlnit era crucea, simbol solar stilizat poziționat central. Încă din epocile precreștine, vestimentația avea și un rol de protecție, de aceea vom întâlni multe simboluri cu semnificații magice sau benefice. Primele ii pot fi văzute pe Columna lui Traian și pe monumentul de la Adamclisi, iar cea mai veche și autentică reprezentare a costumului popular se poate vedea în Cronica pictată de la Viena, din 1330, cele 147 de ilustrații ale documentului fiind o sursă pentru istoria culturală din secolul al XIV-lea. Iile se confecționau de femeile din sat în timpul șezătorilor, unde femeile cântau și confecționau haine. Cămășile erau diferite de la o regiune la alta nu numai prin textura materialelor, ci și prin modelele și broderiile aplicate. Cele trei elemente prin care se deosebește ia sunt: tipul de deschidere a gulerului, modul de tăiere și structură a tiparului și metoda de inserție a mânecilor. Putem deosebi cămașa dreaptă sau încretiță la gât, care se strânge cu nasturi sau șnururi, iar cămășile și iile cu croială simplă (din patru foi drepte, fără răscroială) sunt pentru întrebuințarea zilnică.

Ia: Brand de țară

Deși există câteva voci importante care susțin promovarea iei peste hotare, ia este un brand de țară neoficial. Aceasta nu a fost inclusă în patrimoniul UNESCO, însă de Sânziene se sărbătorește ziua iei neoficial. Una dintre cele mai vizibile comunități care pledează pentru abordări interdisciplinare și studii ale iei din cât mai multe perspective, mai ales în mediul online este La Blouse Roumaine. Comunitatea La Blouse Roumaine speră ca în curând să existe un institut dedicat iei, care să funcționeze atât  ca o autoritate care ar putea acorda certificate de autenticitate iilor, cât și ca spațiu de cercetare a iei. Institutul de etnografie și folclor a realizat un album în care specialiștii au adunat mii de cămăși populare din peste 800 de sate. Acest album face parte dintr-un demers mai amplu, un dosar pe care autoritățile îl pregătesc pentru UNESCO, în speranța că ia va fi inclusă în curând în patrimoniul mondial.

Cum arată ia românească veche, autentică și cu ce s-a schimbat?

Există specialiști care susțin că portul popular vechi, autentic, s-a pierdut acum o sută de ani, datorită contactului cu lumea modernă. Pentru a recunoaște o ie autentică trebuie să fii atent la un detaliu important: ia originală nu este terminată, deoarece femeile de la sat considerau că perfecțiunea nu este a omului, ci îi aparține lui Dumnezeu. După Marea Unire din 1918, ia a fost promovată ca un simbol unitar al românilor, portul popular fiind asemănător în toate zonele țării. În zilele noastre însă, supraviețuiește un melanj de elemente de port tradițional și inserții moderne, iar diferențele de la o regiune la alta sunt destul de mari. Ia românească autentică este creată din pânză potrivit de rară, așa-numita pânză de casă sau pânză nălbită (țesută la războiul cu două ițe) și cusută cu arnici sau mulineuri, fluturi și mărgele, fir metalic alb sau galben și beteală. Femeia care creează ia trebuie să cunoască punctele de cusătură și arta ornamentării. În Ardeal, Moldova, Muscel și Vlașca se folosește pânza cu firul mai gros, deoarece costumul popular are motive mai bogate, mai robuste, cu punctul buclat, iar la costumele din Oltenia, Muntenia și Dobrogea se folosește o pânză mai rară, cu firul bine răsucit. Lâna, borangicul (vopsit vegetal), arniciurile și mulineurile, mătasea vegetală trebuie să fie de bună calitate, pentru a nu se decolora. Până la apariția coloranților industriali, țăranii foloseau vopsitul vegetal. Frunze de arin, de nuc, măr pădureț, flori de nalbă, în combinație cu zeamă de varză, borș, oțet, sare etc. creau culori calde, necontrastante.

Din ce este făcută ia românească

Pentru confecționarea iilor, săteanca trebuia să posede cunoștințe tehnice însemnate: cum se face croiala cămășii, punctele folosite în ornamentare și cum se lucrează acestea, materialele necesare confecționării sale (pânză de in, bumbac, borangic). Croiala iilor este diferită de la o zonă la alta. Vom întâlni astfel cămașa cu altiță (Bucovina, Moldova, Oltenia, Muntenia, în zona Bran și Covasna), cămașa cu tăblie (în regiunile Hunedoarei, Pădurenilor și Aradului), ia cu umăr (Transilvania, Sibiu, Făgăraș), ia cu ciocănele sau ia de Săliște, cămașa cu lăncez (Valea Bistriței, Neamț, Bucovina, sudul și estul Transilvaniei), cămașa cu chipet sau ciupag, cămașa încărcată, cămașa cu platcă (Maramureș și Bihor). În Ardeal, Moldova, Muscel și Vlașca se folosește pânza cu firul mai gros, deoarece costumul popular are motive mai bogate, mai robuste, cu punctul buclat, iar la costumele din Oltenia, Muntenia și Dobrogea se folosește o pânză mai rară, cu firul bine răsucit. Punctele de cusătură sunt: punctul înaintea acului, tighelul, tighelul în scăriță, lănțișorul, drugul, punctul la un fir, festonul, crucea (musca), punctul bătrânesc (gras), brăduți, obinzeli, gurița păpușii în obinzeli, pitișoare, păianjenul, șabac „în foarfeci”, șabac „gurița păpușii”, șabac, bătaia, dintele, mofturi, brânelul, punct de Banat, tăietura, cârligelul, încrețul, crețul, crețul de Gorj, crețul „creasta puiului”, crețul de Maramureș, crețul „în stâlpi”, crețul „în codrii”, pânza încutată, ciupagul, cheița „purecel”, cheița „în piciorușe”, cheița „frunze”.

Simbolistica și semnificația spirituală a iei

Ia sau „cămașa cu altiță” face parte din portul popular românesc al femeii și leagă istoria de odinioară de istoria actuală a noastră, a tuturor. Ea reușește prin motivele și simbolurile brodate să exprime apartenența la o comunitate, la o regiune, să exprime stări sufletești și evenimente importante sau uzuale din viața omului (nunți, botezuri, sărbători religioase, statusul marital, zona de apartenență), precum și modificări care apar odată cu influențele venite dinspre lumea orașului.

Tipuri de ii

De-a lungul timpului, oamenii au îmbrăcat ia atât în zilele de sărbătoare, cât și uzual, la muncile câmpului. O mare importanță o are cromatica, astfel fetițele și fetele tinere poartă pe fondul alb broderii cusute cu galben auriu și portocaliu, femeile care au copii albastru, femeile recent căsătorite roșu, iar albastru închis și negru sunt culorile pe care le poartă femeile văduve sau în vârstă. Recent, broderiile negre sunt folosite și de tinere în momente de sărbătoare, iar firului negru i se adaugă combinații de galben-auriu, brun-roșcat, violet, verde, albastru.

În portul tradițional al femeilor se disting trei tipuri de cămăşi, în funcţie de croială: cămaşa „de-a întregul”, considerată cea mai veche, cămaşa încreţită la gât (ia) şi cămaşa cu platcă.

Ia neagră

În Gorj, cusăturile iei se realizau cu fire negre. Ia de Argeș este bogată, culoarea de bază fiind roșu, negru sau roșu vișiniu și se ornamentează cu motive geometrice și florale, care păstrează proporția între câmpurile florale și restul pânzei. În Munții Apuseni, cromatica cămășii e monocromă. Roșul aprins (de obicei pentru tinere) este îmbinat cu galben și negru (pentru bătrâne) . În zona Dobrogea, cromatica este simplă, având la bază culorile roșu și negru. Motivele se completează cu „lănțișorul” cusut cu fir auriu sau argintiu și fluturi așezați în formă de solzi.

Ia colorată, brodată

Încrețul de Suceava se remarcă prin cromatica sa: pe lângă fondul alb sau galben apar culorile verde, roșu, bleu și de asemenea mărgele viu colorate. În zonele Argeș și Vâlcea se foloseau compozițiile monocrome, roșu închis și vișiniu. În Vrancea, motivele geometrice foloseau culori tari: roșu, negru, albastru, verde și ocru. În Maramureș, pentru înfrumusețare, se folosesc motive lucrate în punctul identic cu „nemțoanele” de Banat, colorate în galben portocaliu. În Vlașca și Ilfov întâlnim culorile calde și nuanțe de roșu, auriu, ocru. Cromatica iei de Vlașca este veselă, luminoasă. Culorilor roșu, roșu cu negru, roșu închis li se adaugă verde kaki, verde măsliniu, galben, culoarea ceaiului, culoare care se obține din foi de ceapă sau floare de tei. Un tip special de ie se găsește în Olt, ia încărcată, fără altiță, în care motivul apare în formă de tablă care cuprinde toată suprafața mânecii până aproape de guler. Ornamentația este în formă de rețea, înfurcită sau în rânduri verticale înguste, printre care se presară fluturi. Se decorează  cu multe mărgele și fluturi mari, albi. Mărgelele au culori pastelate și se distribuie prin alternanța în piez (săbiat). În Dolj, ia este largă și lungă. Cromatica este simplă, elegantă. Culorile roșu și roșu vișiniu sunt luminate de auriul betelei sau firului metalic. Urmașa iilor vechi, ia de Gorj se croiește din patru lățimi necesare mânecilor și piepților. Pe lângă culorile de fond roșu, roșu închis, cafeniu, se folosește negrul, în armonie cu culori calde: galben, mov, roz, ultramarin, măsliniu.

Ce reprezintă motivele populare de pe ie?

„Costumul popular este un preţios document artistic, social şi istoric.” (Leocadia Ștefănucă, Culegere de cusături populare) Costumul popular se prezintă aparent diferit de la o zonă la alta, însă şi-a păstrat o structură unitară în ceea ce priveşte materia primă din care se realizează, croiala, coloritul şi ornamentaţia. Cel mai des vom întâlni pe ii motive străvechi, geometrice și florale. Motivul românesc, prezent pe orice obiect, variază în funcție de utilizarea dată pieselor brodate: podoabă, îmbrăcăminte, uz casnic. La obiectele de uz casnic și la obiectele de îmbrăcăminte pentru sărbători ca: ie, cămașă bărbătească, pieptar, cojoc etc., se folosesc motive în componența cărora intră floarea, figurile abstracte (geometrice), animalele, elementele cosmice, toate redate în forme stilizate. Din cele mai vechi timpuri, oamenii purtau haine brodate cu simboluri care aveau semnificații importante pentru ei. Totodată, se diferențiau zonele geografice de proveniență, preocupările persoanei, statutul social, marital etc. Brodate pe față, spate sau mâneci, aceste simboluri învăluie protector persoanele care poartă iile, ținând răul și ghinionul departe. Dintre simbolurile des folosite pe ii întâlnim spirala și spirala dreaptă, crucea, soarele, coarnele de cerb, liniile drepte, liniile duble drepte, liniile cu dreptunghi, liniile ondulate, copacul sau ramurile, fiecare dintre ele având semnificații aparte.

Simboluri pe ia românească: spirala și crucea

Spirala reprezintă eternitatea, trecerea timpului, un semn universal al vieții și perenității sale, al energiei. Acest simbol se folosește încă din perioada culturii Cucuteni. Sursa de viață este redată prin intermediul spiralei, simbol al fecundității. Poate fi și semn dual, masculin-feminin, întuneric-lumină etc. Crucea reprezintă credința omului în Dumnezeu, însăși croiala iei având forma crucii.

Linii și simboluri geometrice pe ia românească

Liniile drepte orizontale sugerează moartea, întreruperea unei etape a vieții omului, pe când liniile drepte verticale, viața. Liniile ondulate ușor ne trimit cu gândul la apă, la curățenia și purificarea pe care le aduce ea, iar copacul sau ramurile simbolizează trăinicia și viața durabilă, renașterea an de an. În Dobrogea sunt des întâlnite următoarele motive: romburi, dreptunghiuri, pătrate și linii frânte, numite plastic „pui”, „iarba întoarsă”, „șarampoi”, „urma iepurelui”, exprimând matricea universului în care femeia trăiește și muncește .

Simboluri ancestrale

Coarnele de cerb sunt dintre cele mai vechi simboluri. Ele simbolizează vitalitate, regenerare, putere, fiind un simbol purtat cu precădere de tinerele care doreau să rămână însărcinate. Soarele este și el un simbol ancestral, fiind folosit atât în forme stilizate, cât și ca o floare – floarea soarelui. El reprezintă legătura omului cu divinitatea, cu roadele pământului, și este dătător de viață. Romburile se întâlnesc încă din perioada culturii Cucuteni și sunt reprezentări ancestrale ale zeităților. Alte simboluri străvechi sunt spirala (continuitatea vieții în orice împrejurare) și pomul vieții (liantul dintre cer și pământ). Motivele și simbolurile se deosebesc de la o zonă etnografică la alta. Vom întâlni două categorii de motive ornamentale mari: după forma și tipul de stilizare și după conținutul tematic. După formă și tip de stilizare acestea sunt geometrice, negeometrice sau liber desenate, iar după conținut, motivele ornamentale sunt abstracte, realiste și simbolice. Motivele ornamentale abstracte se întâlnesc aproape în toate zonele noastre etnografice – dintre acestea numim punctele, liniile, figurile geometrice. Dintre motivele ornamentale realiste, multe redau fenomene cerești și reprezentări de corpuri cerești: fulgere, reprezentate în zig-zag; calea laptelui, steluțele, soarele. Altele redau regnul vegetal: plante, frunze, flori (pot fi reprezentate și cu șase sau opt petale), fructe (cel mai des întâlnim spicul de grâu, ghinda, știuletele, afina, strugurele, mărul, părul); spirale, care amintesc de cârceii de viță de vie sau de dovleac), zoomorfe (coarnele berbecului și fruntea boului; vrabia, porumbelul, cocorii, găinușa, rândunica) și antropomorfe (siluete de femei sau părți ale corpului omenesc: ochiul). Motivele care au ca izvor de inspirație obiectele de muncă: cârligul, grebla, furca, sapa, jugul) și sociale (aspecte din viața socială: sfăditele, porumbelul păcii) nu s-au bucurat de o răspândire la fel de mare.

Regiuni ale țării și specificul iilor

Dacă te deplasezi dintr-o zonă în alta a României, poți fi surprins de varietatea de motive tradiționale care împodobesc iile. Sunt povești brodate pe ii de fiecare mână de femeie, povești care unesc același univers cultural și care apropie oameni diferiți, din zone geografice aflate la mii de kilometri distanță. Acest liant se creează pe măsură ce te deplasezi din Maramureș în Transilvania sau din Dobrogea în Olt.

Ia maramureșeană

Ia maramureșeană se deosebeșete de celelalte ii prin croiul său. Este singura cămașă din costumul românesc care se croiește pătrată la gât. Aceasta se confecționează din pânză de casă țesută la război, în două ițe. Se croiește din patru lățimi, două pentru mâneci și două pentru piepți. Mânecile se termină prin fodori, denumiți și „bezeri”, iar piepții sunt drepți și tăiați la gât. Există mai multe tipuri de cămăși pătrate la gât, una dintre ele fiind cămașa de „Săpânța”. De asemenea, crețurile cămășii de Maramureș sunt spectaculoase, ele nu par a fi lucrate manual. Se lucrează însă simplu, fiind realizate pe bază de fire scoase și punctul „înaintea acului”. Pentru mai multă frumusețe, se folosesc motive lucrate în punctul identic cu „nemțoanele” din Banat, colorate în galben portocaliu.

Ia din Ardeal

Ia se caracterizează prin mărimea și bogăția ornamentală care se distribuie de-a lungul mânecii, de la mână până la guler. Cămașa păstrează croiul cămășii vechi: cele patru foi se încrețesc la gât prin gulerul potrivit de lat. Se croiește din pânză de in, cânepă sau bumbac gros. Pentru lărgime i se adaugă clini (adaos textil) și broschițe (petic de pânză, postav etc., pătrat sau rombic, pus la răscroială pentru a lărgi mânecile unei cămăși). Ornamentele sunt distribuite pe mânecă, guler, piept, iar ornamentul principal îl vom regăsi pe mânecă: lat, bogat, colorat în roșu sau roșu cu negru, uneori motivele fiind evidențiate și cu culori de tonalități calde: mov, verde, galben. Deseori se coase și un ornament în formă de cheie roșie și neagră. Pieptul cămășii se ornamentează simplu: motive mici, care se dispun de-a lungul gurii cămășii.

Ia din Oltenia

Cămașa femeilor din Oltenia se caracterizează prin foile drepte încrețite în jurul gâtului, cusute cu mătase vișinie sau bleumarin, unde drugul tivește gura cămășii, marginea mânecii și a poalei. Ia se croiește din pânză de in sau bumbac și se ornamentează cu motive geometrice sau florale, se coase cu puncte ca tighelul, crucea, la un fir, lănțișorul. Croiul este vechi, din patru lățimi de pânză la care se adaugă clinii, broschițele, gulerul. Cusătura are o cromatică distinsă: albastru de smalț sau roșu vișiniu. Motivele sunt discrete, cusute cu punctul tighelului și umplute cu fir auriu sau argintiu. Altița e compusă din fâșii cu motive mărunte, subliniate de galoane cu intercalații de fir metalic. Sub altiță se găsește încrețul lucrat în forme romboidale, în culorile alb, galben-crem și verde-măsliniu. De cele mai multe ori sub încreț apare ornamentația „în blană”, repetarea unor serii de motive. Motive „în coarnele berbecului”, „cârlige”, „căsuțe” pornesc de jos, de la mână până la încreț. Punctul iei este tighelul, lănțișorul, cruci la un fir.

Ia din Bucovina

În Bucovina putem vorbi de tipul de ie cu altiță, încreț și râuri. Ea păstrează unitatea iei din întreaga țară, dar prezintă anumite particularități: nu apare gulerul, acesta fiind înlocuit cu „brezărău”.  Acesta se realizează prin încrețirea cămășii cu un șnur sau ață răsucită din in, arnici sau cânepă, după ce a fost întărită marginea cămășii printr-o cusătură numită drug. Cămașa se confecționează din patru lățimi de pânză pentru mâneci, piepți, clini (foroclină) și broschițe (pavă). Cămașa are mâneca largă, se termină pe același drug, lucrat la fel de des ca și la brezărău. Ia în Bucovina se confecționează din pânză de cânepă, in sau bumbac gros. Se lucrează cu altiță lată, cusută în fâșii, despărțite între ele prin brâie orizontale și decorate cu fir metalic în punct de lănțișor sau cu mărgele albe sau galbene de piatră. Sunt folosite motive geometrice (romburi, pătrate, triunghiuri) și motive care se regăsesc pe porți sau case, dând impresia unor cusături ornamentate din belșug, cu origini străvechi în tradiția românească. Încrețul este la fel de bogat, lucrat în alb sau galben-portocaliu pentru fond și cu punctul la un fir, cruci ori tighele. Cromatica iei bucovinene este bogată. Pe lângă culoarea de fond negru, cafeniu închis, se regăsesc culorile verde, galben-portocaliu, albastru etc. Pe piept aceste modele sunt lucrate la dimensiuni mai mici, respectând stilul și culorile specifice zonei. Punctul care se folosește în ornamentarea iei este crucea, la un fir, tighelul, lănțișorul, drugul.

Ia în Moldova

Costumul popular din zona Moldovei păstrează în structura sa elemente străvechi, tradiționale. În zona Vrancea, costumul femeilor se distinge prin sobrietate. Ia capătă frumusețe prin bogăția firului metalic alb sau galben, a betelei și a fluturilor presărați ici-colo. Croită din patru lățimi de pânză țesută în două ițe, cămașa folosește croiul fără irosirea vreunei bucăți de pânză. Sub braț se introduc clinul și bucata pătrată de pânză, pavă. La gât, cămașa se strânge printr-un creț simplu și gulerul cusut în motive specifice. Jos, la mânecă, se termină prin manșeta răsfrântă, numită „brără”, cu aspect de volan. Se folosesc motive geometrice și florale stilizate. Distribuite în rânduri și altiță, sub care se află încrețul, motivele păstrează echilibrul între câmpul floral și albul pânzei. Se ornamentează jos, la mână, cu trei rânduri pe mânecă, dar și cu un singur rând (la ia fără altiță) de o parte și de alta, iar în locul celorlalte rânduri apar cheițe lucrate în fir auriu și subliniate de mici șabace. Încrețul se lucrează în culorile alb sau galben, cu punctul „crucea” sau „înaintea acului”. Deasupra încrețului stă altița mărginită de fâșii lucrate în lănțișor cu fir alb sau galben. Altița, destul de lată, numără până la patru-cinci rânduri de motive, așezate orizontal și despărțite între ele prin aceleași fâșii înguste de fir metalic. Pe piept sunt distribuite două-patru rânduri de motive, care se pun lângă gura cămășii. Spatele se ornează simplu de o parte și de alta a umerilor.

Ia din Transilvania

Portul popular din Transilvania respectă unitatea portului din întreaga țară. Ia se croiește din trei-patru metri de pânză de in sau bumbac mai gros, gulerul încrețește cele patru foi, iar la mâneci, jos, se termină cu obișnuitul fodor de Transilvania. Ornamental, putem vorbi de tipul cămășilor „pui peste cot”. Ia se ornamentează pe guler, care se coase cu „punctul pe dos” sau „pășituri” (cruci), pe mâneci și fodor. Mâneca se termină cu o danteluță numită „cipcuță”. Motivul mânecilor se distribuie orizontal, peste cot, iar fodorii se ornamentează cu același motiv de peste cot. Încrețul fodorului se decorează cu punctul de ciupag, peste muchiile încrețului. Sub guler, cămașa prezintă un mic ciupag lat de unu-doi centimetri. Dintre motivele folosite vom întâlni mai des motivele florale, sub formă stilizată. Ele se îmbină cu figuri triunghiulare, romboidale, cu tighele oblice, motive de gurița păpușii. Cromatica este deseori monocromă: roșu pentru tinere și negru pentru bătrâne. Caracteristica acestei ii o reprezintă mărgelele: roșii, galbene, albastre, roz, verzi.

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE