În data de 24 ianuarie sărbătorim la Mica Unire din 1859 sau Unirea Principatelor Române, care a reprezentat un punct de însemnătate crucială în istoria românilor și primul pas important în direcția înfăptuirii statului național român

Pe 24 ianuarie 1859, unionistul Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Țării Românești de către deputații din Adunarea electivă de la București, după ce devenise anterior, pe 5 ianuarie, domnitor al Moldovei.

Mica Unire a reprezentat un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două principate.

Urmările Unirii au fost uriaşe. De data aceasta nu a mai fost vorba de o simplă schimbare de domnie, ci de o nouă pagină de istorie naţională. Începea o epocă de realizări profunde în toate domeniile, care au deschis calea modernizării şi dezvoltării României şi care au creat condiţiile obţinerii Independenţei (1877) şi realizării Marii Uniri (1918).

Locul care se leagă practic de nașterea României pe care o știm în prezent, este Hotelul Concordia din București, unde în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, s-a hotărât Unirea Principatelor Române prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza drept domn al țării Românești, după ce fusese ales domn al Moldovei în 5 ianuarie.

În lista de mai jos sunt prezentate 7 lucruri mai puțin știute despre Mica Unire, explicate de istoricul Alin Ciupală

1. Dincolo de etnie și limbă, până la momentul Unirii sunt puține afinități între Moldova și Muntenia.

„De fapt, sunt două lumi care trăiesc destul de separat: vorbim de tradiții diferite, vorbim de teritorii între care nu au existat atât de numeroase contacte pe cât ne place nouă să credem. Se călătorea foarte puțin dintr-un Principat în altul. Și aș îndrăzni să spun că, pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea, boierii moldoveni sau boierii munteni călătoreau mai des spre Occident decât la Iași sau la București”, spune istoricul. Idealul Unirii n-avea ecouri în rândurile oamenilor de rând, mai ales în lumea rurală, deși propaganda folosită de Alexandru Ioan Cuza după lovitura de stat din mai 1864 făcea adesea referire la atașamentul țărănimii față de proiectul unionist: „Moș Ion Roată e foarte prezent în această propagandă oficială. Dar Moș Ion Roată – chiar dacă e un personaj real – nu reprezintă decât una dintre ideile propagandei regimului.”

2. Francezii nu sprijină Unirea Principatelor pentru că le sunt simpatici românii sau pentru că se consideră frați întru latinitate, ci pentru că au interese strategice în zonă.

Napoleon al III-lea se raportează la problema Unirii „exclusiv din punct de vedere al intereselor Franței ca mare putere în Europa”, explică Alin Ciupală. În scrisorile trimise de C.A. Rosetti din exil, acesta le atrage atenția tovarășilor de luptă pașoptiști în legătură cu negocierile purtate de Napoleon al III-lea cu Viena: el propune să cedeze Principatele austriecilor, în schimbul provinciilor italiene deținute de Habsburgi, Lombardia și Veneto. Când e refuzat, conducătorul Franței își schimbă planul și decide să folosească Principatele pentru a declanșa o nouă Revoluție maghiară care să destabilizeze Imperiul Habsburgic. „De altfel, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a încercat punerea în practică a acestui plan: vase italiene vor aduce la Galați și la Brăila arme franceze, pe care românii trebuiau să le treacă munții în Transilvania, maghiarilor. Numai că diplomația rusă va devoala acest plan. Izbucnește un mare scandal diplomatic și, în cele din urmă, vasele trimise de Napoleon al III-lea sunt obligate să se retragă cu tot cu arme”, spune istoricul.

3. Unirea nu e doar visul pașoptiștilor, ci și rezultatul unui joc între marile Puteri.

Treaba e încurcată, iar Alin Ciupală dă un exemplu lămuritor: „Austria se opune Unirii pentru că ideea e susținută de Franța, iar Prusia susține ideea Unirii pentru că în felul acesta se opune Austriei.”

4. Alegerea capitalei e un subiect sensibil, pentru că tentația de a stabili capitala la Iași e foarte mare.

Asta mai ales dacă avem în vedere că Alexandru Ioan Cuza e legat personal de Iași și Moldova. „Numai că Iașul e prea aproape de granița cu Imperiul Rus, iar înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeei, consfințită de Tratatul de Pace de la Paris, nu putea rămâne o realitate europeană permanentă. Dimpotrivă, Rusia a început să pregătească revanșa imediat după încheierea Tratatului de Pace de la Paris. În condițiile acestea, Bucureștiul era un oraș mai protejat. În plus, era mai aproape de Dunăre, adică de puterea suzerană, care avea tot interesul să sprijine la nevoie acest tânăr stat. Acestea au fost considerentele care au determinat alegerea capitalei la București, sunt mai degrabă de natură strategică, politică și militară”, spune Ciupală. O facțiune a marii boierimi moldovene nu s-a împăcat niciodată cu faptul că centrul de greutate al noului stat este la București și nu la Iași, însă această facțiune nu va putea să încline vreodată balanța spre o sciziune.

5. La momentul alegerii, Alexandru Ioan Cuza pare un personaj fără anvergură și așa devine o opțiune acceptabilă pentru toți.

Provine din rândul boierimii de țară: tatăl său, Iancu Cuza, fusese sameș în județul Fălciu; mama sa, Sultana Cozadini, era o grecoaică fanariotă adusă în suita ultimului domn fanariot al Moldovei și căsătorită aici fără zestre pentru a scăpa de mănăstire. Faptul că Alexandru Ioan Cuza era pe jumătate grec va fi trecut adesea sub tăcere de biografii săi, pentru că nu rezona cu ideea de românitate. Căsătoria cu Elena, fiica boierului Iordache Rosetti, îi aduce lui Cuza protecția unei familii puternice în Moldova. „Cu certitudine, Alexandru Ioan Cuza a fost subestimat, pentru că foarte mulți dintre membrii adunării elective de la Iași au crezut că, votându-l, vor putea să conducă ei în spatele unui om cunoscut pentru viața aventuroasă pe care o avusese până în acel moment. La București deja nu se mai punea problema alegerii altcuiva decât la Iași”, spune istoricul.

6. Cuza conduce Principatele Unite ca un „despot luminat” într-o epocă în care despotismul luminat e depășit și se izolează.

„Monstruoasa coaliție” – numită astfel de ziarele loiale domnitorului, singurele care treceau de cenzură – grupează de fapt personalități politice care doresc o liberalizare veritabilă a regimului politic din Principatele Unite. Însă realizările domniei lui Alexandru Ioan Cuza sunt foarte mari: „de la Legea instrucțiunii publice până la introducerea codurilor de legi, de la reforma administrativă până la reforma agrară, secularizarea averilor mănăstirilor închinate – toate sunt opere foarte importante, care pun bazele unor instituții de tip modern. Problema era că aceste instituții nu funcționează pe baza unor principii de tip modern, pe baza unei ideologii de tip liberal, ci sunt puse în mișcare de voința domnitorului, și asta era prea puțin.”

7. Pe termen scurt și mediu, reforma agrară nu ține cont de interesele omului simplu și are rezultate catastrofale.

„Alexandru Ioan Cuza le-a dat pământ țăranilor pentru că, transformându-i în proprietari, i-a transformat în plătitori de impozite. Numai că țăranii, în cele mai multe cazuri, nu au capacitatea materială de a lucra în mod eficient pământurile pe care le-au primit. În aceste condiții, țăranul este pus într-o situație extrem de dificilă: el trebuie să plătească statului un impozit în bani, dar n-are capacitatea de a-i obține. Țăranul nu poate să facă față acestei presiuni teribile. Și avem la dispoziție date statistice care ne arată că, de exemplu, șeptelul s-a înjumătățit sau că în anumite părți ale Principatelor Unite aproape că izbucnește foametea. Au fost și câțiva ani neprielnici agriculturii din cauze climatice.”

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

24 ianuarie este zi cu dublă semnificație pentru români

Într-o astfel de zi şi lună, însă din anul 1849, se năştea, în sătucul Cârţişoara, de sub streaşina Munţilor Făgăraş, cel care îşi va împrumuta numele de la aşezarea sa natală. Tot într-o astfel de zi, dar cu zece ani mai târziu, avea să fie oficializată Unirea Principatelor Române sau Unirea cea Mică, sub sceptrul Principelui- Domnitor Alexandru Ioan Cuza.

Eveniment istoric onorat, de acum încolo, ca Sărbătoare Naţională. Se împlinea, atunci, vrerea muntenilor şi moldovenilor de a se uni într-un singur stat. Lipsea, însă, Transilvania din acel stat al tuturor românilor.Acesta era şi visul mărturisit de-a lungul întregii sale vieţi de către Gheorghe Cârţan, fiu de plugar, fără pământ şi fără carte, devenit legendă vie. Dovadă stau chiar cuvintele scrise pe crucea mormântului său din cimitirul oraşului Sinaia: ”Aici doarme Badea Gheorghe Cârţan, visând la întregirea neamului”. Deziderat ce se va înfăptui abia la 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia, după mai bine de şapte ani de la trecerea sa la cele veşnice, la 7 august 1911.Cărţile cărate de el în desagii grei ajungeau, pe ascuns, în casele copiilor ţăranilor români ardeleni, iobagi şi slugi pe moşiile grofilor şi nemeşilor unguri, maghiari, secui, ca şi ale baronilor saşi. În toamna anului 1896, el va porni, pe jos, către Roma, capitala Italiei, pentru a aşeza pe soclul Columnei Împăratului Traian un pumn de ţărână şi de grâu românesc, în semn de cinstire a eroilor căzuţi în războaiele daco-romane.

După 45 de zile de drumeţie a ajuns la marginea oraşului etern l-a salutat cu: „Bine te-am găsit, maică Romă”. A pătruns în Roma prin Via Compana a trecut pe lângă Terme, ruinele Coliseului, bazilica Maxentiu şi Palatinul, Forul Roman şi…deodată – Columna.„- No că asta este! ”. Aici, obosit şi cu ochi înlăcrimaţi, ciobanul din Cârţişoara s-a învârtit în jurul stâlpului uriaş până când a citit toată istoria de pe el. Şi-abia apoi şi-a adus aminte că avea o misie, că nu venise cu mâna goală la Maica Roma.Din desaga lui din lână vârstată, mirosind a mămăligă şi caş, a scos un săculeţ cu pământ luat din grădina casei din Cârţişoara şi l-a vărsat la piciorul Columnei. Apoi, dintr-o năframă legată cu nod a scos şi un pumn de boabe de grâu, pe care le-a semănat în ţărână. Şi fiindcă venise noaptea şi datoria era împlinită, s-a întins pe cojocul lui ciobănesc, visând, pe aripi de somn, că intrase şi el în mulţimea de pe Columnă, printre dealurile săpate în piatră, pe sub pădurile dese, păşind pe un drum care nu mai urca spre vârful coloanei, ci spre munţii lui de acasă. Sus, pe cer, Cloşca cu pui şi Ursa Mare dovedeau că ajunsese în Cărţişoara, pe malul Balei, împreună cu tot neamul său.Când s-a trezit a doua zi, dimineaţa, în jurul lui erau strânşi o mulţime de gură-cască: poliţişti, pompieri, măturători, precupeţe… Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri.

În 1903,Badea Cârţan e arestat de autorităţile maghiare, iar marele lui depozit de carte, cu sediul în mai multe locuri, confiscat. Inventarul era uluitor: 76.621 de volume s-au aflat numai în podul casei lui din Cârtişoara.

Era un înţelept fără astâmpăr, voia să ştie, să cunoască. Îl interesa mai ales începutul neamului şi al tuturor lucrurilor, obârşia lor, rădăcina istorică dătătoare de nobleţe şi demnitate.

În primăvară anului 1911, Gheorghe Cârţan este surprins de o avalanşă pe crestele munţilor, cu desagii încărcaţi de cărţi în spinare. Vreo două zile s-a chinuit până a putut să iasă de-acolo. A rămas bolnav şi slăbit mult după acea întâmplare. N-a mai avut putere să ajungă acasa şi a fost adăpostit de familia Lahovary, la Sinaia.Simţindu-şi sfârşitul, le-a cerut celor care-l îngrijeau să-l îngroape acolo, în pământul liber al ţării, unde să poata aştepta împlinirea visului de-o viaţă – întregirea neamului românesc. În august 1911 a murit, fiind înmormântat la Sinaia.

La căpătâiul său stă scris: ,,Aici doarme Badea Cârţan, visînd la întregirea neamului său”. „ Mama trăieşte, tata e mort de trei ani, însurat n-am fost. 17 ani am fost cioban, am păzit pe Bărăgan câte 3-4 sate de oi. În ’77 mă uitam cum se bat românii pe malurile Dunării. Acolo, pe câmpurile Bărăganului, am citit „Istoria românilor” şi alte cărţi. În ’78, am venit acasă, am tras sorţ şi am jurat. Am cătanit în Bosnia. În ’81, m-am liberat. Era tocmai conferinţă la Sibiu, că se luase iară pricină între români şi unguri.

Până în ’93 am stat pe-aci, pe la noi, apoi iar m-am dus în ţară. Vine ’94, şi cu el, Memorandul. Eu urmăream din doască în doască daravelile şi eram necăjit că, ziceau ei întruna, suntem neam rău de oameni noi, românii. Ceteam eu, nu-i vorbă, multe bune şi frumoase, da nu le prea credeam. Îs eu aşa, un fel de Toma. De-aceea mi-am zis: „Tu trebuie să te duci la Roma, să vezi: ai tu tată, ai tu mamă?”. Si-apoi am văzut, dragii mei… De trei ori am fost la Maica Roma. Ultima oară, eu am dus coroana de bronz până la Columnă şi mergeam în fruntea tuturor, aşa îmbrăcat de cioban, cu hainele mele. Mi-au cumpărat un costum, da le-am spus să nu cheltuiască, că şi-aşa nu umblu cu sărăcii de acelea nemţăşti. La Bucureşti am fost de peste o sută şaptezeci de ori. Bucureştiul şi Roma ar trebui să le vadă tot românul, că dacă nu ştie de Moşu-său şi de Tată-său, zici de el că-i orfan.” (Fragment din interviul pe care Badea Cârţan l-a dat cu câţiva ani înainte de moarte, revistei „Poporul român”).

sursa: romaniaistorica.ro, ziaristionline.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

Pe lângă stemă şi steag, imnul naţional este unul din elementele de identitate esenţiale ale unui stat. Alegerea din 1990 – „Deşteaptă-te, române!” – este cântecul Revoluţiei de la 1848, primul moment istoric de conectare cu Europa Occidentală. La fel ca şi imnul regal, a fost interzis în perioada comunismului

Imnul actual al României a fost stabilit prin decret-lege de Consiliul Frontului Salvării Naţionale la 24 ianuarie 1990. A fost un gest de recuperare a unui simbol şi de eliberare de însemnele comunismului. Aşa cum, în zilele Revoluţiei din Decembrie 1989, stema a fost decupată din steagul cu care au defilat cei care cereau libertate şi democraţie.

Ca şi Imnul regal, „Deşteaptă-te, române” a fost interzis imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947. Deşi versurile ar putea fi interpretate ca luptă de clasă, a fost cenzurat în aceeaşi măsură cu „Trăiască Regele!”.

După apariţia naţional-comunismului în anii ’60, „Deşteaptă-te, române” a fost parţial reabilitat. A ilustrat elanul revoluţionarilor de la 1848, fără ca manualele sau publicaţiile de popularizare să menţioneze că cei mai mulţi dintre paşoptişti au devenit oficiali importanţi în vremea monarhiei constituţionale. Despre regii României nu se vorbea deloc nici măcar în contextul cuceririi Independenţei sau a Marii Unirii, întâmplate sub conducerea lui Carol I, respectiv Ferdinand I.

Dar la finalul epocii Ceauşescu, „Deşteaptă-te române!” era evitat. Cultul conducătorului avusese la paroxism. Iar Nicolae Ceauşescu nu se mulţumea să nu aibă rivali în prezent. Voia să nu aibă rivali nici în trecut.

Ceauşescu nu a avut o relaţie prea bună cu „Deşteaptă-te, române”, deşi au fost recuperate multe cântece patriotice.  „Relaţia lui Ceauşescu cu marile figuri este controversată. El este continuatorul, dar este în acelaşi timp mai sus decât ei. Şi decât Decebal, dacă vă mai amintiţi aniversarea a 2000 de ani de stat centralizat dac şi independent. Era imaginea lui Decebal de pe Columna lui Traian lângă cea a lui Ceauşescu, dar discursul nu a fost despre Decebal, a fost doar despre Ceauşescu. Probabil că una dintre explicaţii în cazul relaţiei cu „Deşteaptă-te, române”, era că sunt pomeniţi Traian, Ştefan, Corvine, sunt mai mulţi care sunt figuri complexe, mult prea complexe pentru a fi asociate cu ideologia comunistă”, spune Germina Nagâț.

Aşa se face că în decembrie 1989, „Deşteaptă-te, române!” era un cântec curat. Nu fusese cântat recent pe stadioane, la mari manifestaţii închinate grotesc aşa-numitului „conducător iubit”. În plus, este un cântec foarte vechi, cu rădăcini populare şi bisericeşti.

Decretul-lege al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, adică al guvernului provizoriu al României, spune că autorul muzicii este Anton Pann, un muzician valah născut în jur de 1795. Muzicologii spun însă că Anton Pann este numai autorul unei culegeri de cântece care circulau oral la jumătatea secolului XIX – melodii populare, imnuri bisericeşti, cântece fanariote.

Cert este că una dintre aceste melodii – „Din sânul maicei mele!” – va deveni, în mai 1848, la Braşov, muzica lui „Deşteaptă-te, române!”, de fapt, poezia „Un răsunet” scrisă de ardeleanul Andrei Mureşianu. Un elev al lui Anton Pann, Gheorghe Ucenescu, cântăreţ bisericesc, a povestit momentul în care vechea melodie şi-a întâlnit versurile actuale.
„Pe vremea când el era mai tânăr şi având o voce cu totul deosebită, era invitat la toate sărbătorile, ocaziile de distraţie, ca să cânte tot felul de repertorii. Toate aceste repertorii pe care Pann le-a grupat la un moment dat în acea antologie, ele funcţionau de fapt pe cale orală. Şi spune următorul lucru acest Gheorghe Ucenescu: Auzind mai multe cântece, ei se aflau la o sărbătoare a cireşelor, în zona Braşovului, poetul a zis: Cântă-mi această piesă, „În sânul maicei mele”, pe care Ucenescu o interpretează. Şi spune: „Ne vedem săptămâna viitoare, eu voi face o poezie”. Această poezie va fi „Un răsunet”. Se vor întâlni peste o săptămână probând de câteva ori combinaţia dintre muzică şi textul, poezia anonimă notată de Anton Pann. Schimbă ritmul, destul de mobilizator. Toţi tinerii l-au învăţat şi la toate cântările performau această piesă „Deşteaptă-te, române” – explică Nicolae Gheorghiță, prorector la Conservator.

Foarte repede, melodia ajunge în Muntenia, unde este cântată de o orchestră miliară la Râmnicu-Vâlcea. La reprezentaţie participă şi Anton Pann şi elevii săi, ceea ce a răspândit ideea că Anton Pann este autorul muzicii. „Deşteaptă-te, române” este cântecul consacrat de Revoluţia de la 1848, este cântat nu numai în toate Principatele Române, dar ajunge şi în Occident.

Trecut prin revoluţia paşoptistă, „Deşteaptă-te, române!” a fost cântat alături de multe alte cântece patriotice vreme de 100 de ani. Prima înregistrare datează din vremea lui Carol I. Este cântat alături de „Treceţi, batalioane române, Carpaţii” în Primul Război Mondial, şi ca îndemn la luptă în al Doilea Război Mondial. Intonarea lui în Revoluţia din 1989 i-a oferit legitimitatea de a deveni Imnul de stat al României. Dar cei care au luat decizia aveau ei înșiși o mare problemă de legitimitate.

De când a apărut pe harta Europei moderne, România a avut un singur imn – Imul regal. În comunism, a schimbat trei. Libertatea însemna, în termeni de legitimitate, revenirea Regelui Mihai în fruntea ţării. Deci reluarea Imnului regal. Dar FSN, în frunte cu Ion Iliescu, nici măcar nu a deschis dezbaterea monarhie-republică. Alegătorii, intoxicaţi zeci de ani de mitul luptei de clasă, acceptau greu chiar şi pluralismul.

În 1990, „Deşteptă-te, române!” – cu extraordinara sa încărcătură istorică, era şi imnul Republicii Moldova – a fost soluţia convenabilă. Dar în fapt, „Deşteaptă-te, române!” nu este opozabil Imnului Regal. Demonstranţii din Piaţa Universităţii, aprilie-mai 1990, scriseseră pe colţul sudic, cel opus balconului, prima strofă a Imnului, iar pe clădirea Institutului de Arhitectură – Monarhia Salvează România.

sursa: digi24.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE