Sunt imagini de acum 50 de ani, dar puteau să fie şi de zilele trecute. Mai 1968 – revoltele studenţeşti din acea lună au transformat nu doar Franţa, ci, într-o anumită măsură, lumea întreagă. Iar scânteia revoltei s-a aprins de unde s-ar fi aşteptat autorităţile mai puţin: de la Universitatea din Nanterre, ai cărei studenţi – băieţi – voiau să poată vizita în voie căminele de fete. După închiderea Universității Nanterre, protestele s-au mutat la Sorbona. Studenții cereau reforme în educație și în societate. Lor li s-au alăturat apoi liceenii. Răspunsul foarte violent al poliției a amplificat protestele. Luni de zile manifestațiile nu au făcut decât să crească în intensitate, până la cea mai mare grevă generală din Europa şi violenţe fără precedent la Paris. La 14 mai, în plină criză, liderul Franței, generalul Charles de Gaulle, îl vizita pe Nicolae Ceaușescu.  Era în România când de Gaulle află că acasă, studenților și s-au alăturat și sindicatele. Au participat 10 milioane de muncitori.

„O ţară a grevelor şi a violenţelor. O ţară paralizată. Revoltele din rândul studenţimii au scăpat repede de sub control. Participanţi sunt cetăţeni din toate mediile şi clasele sociale. Revolta care mocnea în substratul societăţii a ieşit la suprafaţă. Franţa a fost îngenuncheată de o majoritate nemulţumită, care vrea mai mulţi bani, condiţii de muncă mai bune şi o reformă a sistemului social. Haosul domneşte pe străzi. În timp ce băncile s-au folosit de rezervele lor şi, în cele din urmă, s-au închis, casnicele vânau mâncare, în condiţiile în care proviziile erau tot mai puţine” (comentariu documentar BBC).

Cartierul Latin a fost zguduit de violenţe fără precedent. La 29 mai, de teama unui atac la Élysée, de Gaulle a plecat în Germania. S-a întors a doua zi şi s-a adresat ţării: „Am luat decizia: în circumstanţele actuale, NU mă voi retrage!”.

La 23 iunie au loc alegeri anticipate, câştigate tot de partidul lui de Gaulle.

Violenţele şi grevele încetează apoi.

Dar 1968 a fost anul marii revolte nu numai în Franța.

Revolta din Cehoslovacia

Acum 50 de ani, în spatele Cortinei de Fier, o ţară îndrăznea să sfideze Uniunea Sovietică şi să dea formă propriului sistem politic. „Socialism cu faţă umană” – aşa se numea doctrina. Câţiva politicieni reformişti conduceau Cehoslovacia şi pentru prima dată după cel de-al doilea război mondial testau schimbarea ordinii impuse de la Moscova. Visul lor de libertate a durat numai şapte luni şi a fost zdrobit sub şenilele tancurilor sovietice. „Primăvara de la Praga” a fost un impuls dat atunci Europei şi o lecţie de istorie importantă azi la fel de mult ca acum jumătate de secol.

În ianuarie 1968, Alexander Dubcek îl înlocuia Antonin Novotni la conducerea Partidului Comunist din Cehoslovacia. Părea un simplu birocrat, luând locul altuia, într-o succesiune lipsită de surprize, într-un sistem politic controlat de la Kremlin, sub presiunea Uniunii Sovietice. Dar acest tânăr politician slovac avea să şocheze restul lumii comuniste.
Pachetul de reforme adoptat în aprilie ‘68 garanta drepturile și libertățile civile, oferea autonomie Slovaciei și deschidea calea unei democratizări a aparatului de stat.

Reformiştii erau convinşi că pot moderniza comunismul. Partidul Comunist rămânea la putere, dar prin consens, nu prin forţă. Apărea şi o formă de economie de piaţă. Viziunea lui Dubcek primise numele de „socialism cu faţă umană”.

„Pe de-o parte, voiau să păstreze comunismul şi socialismul. Dar voiau să le dea o înfăţişare umană. Adică au ridicat un pic capacul de pe oala sub presiune, suficient cât să nu explodeze de tot, suficient cât să poată menţine controlul”, explica fostul președinte Vaclav Havel, disident anticomunist.

Dar cel mai important era că presa își recâștigase libertatea. După două decenii de tăcere, informația circula necenzurată, inclusiv opinii și știri antisovietice şi anticomuniste. A fost aspectul care a atras cel mai repede atenția regimului de la Moscova. Kremlinul nu putea îngădui această sfidare.

„Începuseră să apară publicaţii şi articole făţiş anticomuniste şi antisovietice”, își aduce aminte Stepan Șervonenko, fost ambasador al URSS la Praga.

La începutul verii, URSS trăgea primul semnal de alarmă în încercarea de a frâna trenul reformei din Cehoslovacia. Trupele Pactului de la Varşovia erau mobilizate pentru exerciţii de amploare pe teritoriul ţării care îndrăznise să conteste doctrina. Când şi acest mesaj a fost ignorat de Praga, însuşi Leonid Brejnev, însoţit de tot biroul politic al partidului comunist a debarcat în Cehoslovacia să se asigure că de data aceasta Dubcek pricepe ameninţarea ce plana asupra naţiunii. Tratativele au durat patru zile. La final, reformiştii păreau convinşi că au primit încuviinţarea pentru doctrina lor. A fost o explozie de bucurie la Praga, politicienii erau primiţi ca nişte eroi. Nicio o lună mai târziu… Armata Roşie, care cu numai câteva săptămâni înainte plecase acasă, s-a întors. Cehii şi lumea liberă au fost luaţi prin surprindere. Secera şi ciocanul s-au întors să nimicească speranţele cehilor într-un stil de viaţă liberal.

Liderii cehoslovaci au fost capturaţi. Pe străzi se făcuse scut uman împotriva tancurilor. Presa liberă, cel mai mare câştig al reformelor, trebuia protejată cu preţul vieţii.
Un martor al acelor vremuri povestește: Era foarte clar că ţara ar fi fost pierdută din momentul în care reuşeau să obţină controlul presei. Desigur, atunci situaţia a luat o turnură violentă. Dar au fost şi aspecte amuzante. Naţiunea asta are umorul în sânge. Au apărut afişe şi sloganuri cu mesaje precum „Ivan, pleacă acasă! Nataşa te aşteaptă!”.

Aproape o lună a durat ocupaţia. Opoziţia paşnică a oamenilor a fost reprimată cu forţa. 72 de oameni au murit, peste 700 au fost răniţi.

Trupele Pactului de la Varşovia s-au retras, dar influenţa sovietică a rămas mai apăsătoare ca oricând. Această acţiune în forţă a fost justificată retroactiv de aşa-numita doctrină Brejnev, o strategie de politică externă menită să zdrobească orice tentativă de democratizare care ar fi compromis hegemonia sovietică în statele satelit. Experimentul cehoslovac, prima tentativă reală de a aduce împreună comunismul şi democraţia, eşuase. Seminţele schimbării fuseseră însă plantate.

1968 în lume

Dar revoluționarul an 1968 nu s-a limitat numai la atât. A fost anul care a schimbat istoria, anul maturizării primei generaţii de după cel de-al Doilea Război Mondial. O generaţie care nu a cunoscut direct ororile regimurilor nazist şi stalinist, dar care tânjea după libertate şi schimbare, după implicare în deciziile politice şi recunoaştere. Aceste ambiţii n-au fost doar în Europa, au contaminat tineretul din toată lumea din Statele Unite în Mexic, din Senegal în Japonia. Iată o scurtă cronologie:

Varşovia, martie 1968. Interzicerea unui spectacol de teatru considerat antisovietic stârneşte furia tinerilor. Studenţii Universităţii din Varşovia ripostează deciziei cu ample manifestaţii. Poliţia intervine în forţă, mişcarea studenţească este reprimată. Exemplul studenţilor polonezi se propagă sub diverse forme în restul Europei.

Londra, martie 1968. O mişcare de contestare a războiului din Vietnam se formează în Europa. Tinerii britanici se adună cu miile să protesteze în faţa Ambasadei SUA. Manifestaţia degenerează în ciocniri violente cu forţele de ordine. 86 de oameni sunt răniţi, 200 de manifestanţi sunt arestaţi.

Berlin, aprilie 1968. Influenta mişcare studenţească din RFG se revoltă după o tentativă de asasinat. Unul dintre liderii mişcării este împuşcat pe stradă de un simpatizant de dreapta. Mişcarea studenţească se transformă într-o revoltă împotriva statului. Incidentele s-au soldat cu doi morţi şi 400 de răniţi în rândul studenţilor.

New York, aprilie 1968. Studenţii Universităţii Columbia cer renunţarea la programele de cercetare pentru armată. Studenţii ocupă mai multe clădiri din campus şi refuză să meargă la cursuri. Poliţia e chemată să pună capăt revoltei, izbucnesc incidente cu studenţii. 148 de oameni sunt răniţi în urma confruntărilor, 700 de studenţi sunt arestaţi.

Tokyo, ianuarie-octombrie 1968. Tinerii japonezi se revoltă împotriva războiului din Vietnam. Sosirea unui portavion american duce la izbucnirea unui adevărat război urban.

Ciudad de Mexico, octombrie 1968. O mişcare studenţească de contestare a abuzurilor puterii este zdrobită sângeros. Mii de tineri adunaţi la un miting sunt împuşcaţi de forţele de ordine. Bilanţul masacrului nu este cunoscut cu certitudine nici astăzi. Numărul morţilor variază între 40 şi 300. 2.000 de studenţi au fost arestaţi.

Revoltele studenţeşti din 1968 au fost o placă turnantă a istoriei postbelice. Schimbarea s-a materializat şi prin artă, muzică şi cultură.

Jumătate de secol mai târziu, verificăm cât s-a reţinut din lecţiile lui Mai 1968 şi ne întrebăm cât e de posibil ca istoria să se repete şi cu ce consecinţe? 

Peste 120.000 de francezi au ieşit pe străzi în Franța în ultimele zile. Transporturile, educaţia, energia, poşta sunt câteva dintre domeniile afectate. Funcţionarii francezi sunt supăraţi pe Emmanuel Macron şi pe reformele lui. Ei îl acuză pe preşedinte de o viziune bugetară…„contabilă”. La 50 de ani de la mai 68, confruntarea dintre şeful statului francez şi sindicate şi studenţi a avut și momente tensionate.

A fost cea de-a treia zi de grevă a funcţionarilor de la instalarea lui Emmanuel Macron la Palatul Elysee. Într-un semn rar de solidaritate, toate sindicatele franceze au ieşit în stradă. În total, au avut loc peste 130 de manifestaţii. Dar de departe cel mai mare impact asupra întregii ţări l-au avut grevele. Aproape că nu a fost domeniu care să nu fi fost afectat de întreruperea lucrului, de la educaţie şi energie şi până la transporturi şi Poştă.

Nemulţumirea a pornit de la planurile guvernamentale de a reduce cheltuielile publice, salariile şi, totodată, numărul de angajaţi din sectorul public. Până în 2022, 120.000 de posturi ar urma să dispară, dintr-un total de 5,6 milioane.

La Paris, manifestanţii au ales să-şi exprime nemulţumirea faţă de Emmanuel Macron dând foc unei efigii a preşedintelui francez.

În timp ce oamenii îşi strigau furia în stradă, Emmanuel Macron îşi vedea de planurile de reforme. Vorbea despre problema sărăciei şi violenţei din periferiile franceze: „Vom continua să muncim împreună şi să îndeplinim promisiunea iniţială care ne-a adus aici, în această sală şi în această clădire, care vă aparţine! Vă mulţumesc! Trăiască Republica! Trăiască Franţa!”

Noile proteste au venit pe fondul unor greve aflate deja în desfăşurare.

Angajaţii căilor ferate franceze sunt în grevă de la începutul lunii aprilie. De atunci, trenurile iau pauză câte două zile pe săptămână.

Emmanuel Macron vrea reformarea din temelii a companiei publice de căi ferate, care are datorii de aproape 50 de miliarde de euro. E un lucru pe care puţine guverne au încercat să-l facă, de teama că s-ar putea dovedi un gest de sinucidere politică.

„Când am zis că fac ceva, am făcut. Şi voi continua să o fac. Vreau o societate corectă, dar corectitudinea nu înseamnă mai multe cheltuieli din banii publici, pentru că aşa ceva nu e posibil. Astfel de cheltuieli ar însemna impozite. Voi fi foarte clar: da, voi merge până la capăt (n.r. – cu reforma SNCF), pentru că e esenţială. Există o ipocrizie colectivă care spune că n-ar trebui s-o facem”, a spus președintele Franței.

Pentru angajaţi, reformele înseamnă pierderea multor beneficii. Vor dispărea, spre exemplu, contractele pe viaţă pentru cei care lucreză la SNCF.

Apărarea lui Emmanuel Macron în faţa protestatarilor: Nu face decât ce a promis în campania electorală şi pe tot parcursul primului an de preşedinţie. „Am început transformarea în profunzime a ţării şi ea va continua în acelaşi ritm, cu aceeaşi intensitate şi în 2018. Voi continua să fac lucrurile pentru care m-aţi votat, să fac Franţa mai puternică şi mai dreaptă”, promite Emmanuel Macron.

„Macron va cădea. Mandatul lui e în joc cu această reformă, iar el ştie asta, ştie. Ştie că atacă un bastion al proletariatului, al clasei muncitoare şi ştie foarte bine că atacarea muncitorilor de la căile ferate poate avea un efect de bulgăre de zăpadă. Va arăta că el e, de fapt, versiunea franceză a lui Margaret Thatcher. Omul care trebuia să fie „Domnul Reformă” va cădea ca toţi cei dinaintea lui şi nu ne va mai face nimic”, spune Anasse Kazib, sindicalist SNCF.

În spatele încrederii lui Emmanuel Macron că va face toate reformele extrem de dificile din punct de vedere politic se află majoritatea pe care o are în Parlament (312 deputaţi din 577), victoria covârşitoare de acum un an (ales cu 66% din voturi) şi o popularitate care s-a menţinut şi pe timpul grevelor (sondaj 15-16 mai – 46% susţinere pentru Macron).

În plus, oamenii nu par să fie deloc de partea greviştilor de la căile ferate: 58% dintre francezi consideră greva nejustificată.

„Problemele nu-mi pun frână. Nu sunt naiv. Le-am anticipat. Faptul că sunt oameni care nu sunt mulţumiţi nu mă opreşte. Respect faptul că există teamă. Le spun oamenilor care se tem că îi înţeleg. Dar, din seara victoriei, am străbătut o cale lungă, am făcut multe lucruri, dar ne mai rămân imens de multe de făcut”, spune cu fermitate Emmanuel Macron.

Şi pentru că Emmanuel Macron are în vedere şi o amplă reformă a educaţiei, s-a lovit de nemulţumiri şi din partea studenţilor. Tinerii au ieşit să protesteze în ultimele luni şi au ocupat sălile de curs, supăraţi de planurile de a modifica procedura de admitere la facultate. Cu toate acestea, şi ei sunt conştienţi că Franţa trebuie să comemoreze, dar nu şi să repete experienţa tumultuosului mai de acum 50 de ani.

„Nu mi-aş putea imagina, în ziua de azi, să iau o piatră şi să o arunc într-un poliţist. Avem alte metode acum: negocierea, apariţii media. Funcţionează, chiar funcţionează. Cred că e o lume cu totul nouă”, spune un student.

De cealaltă parte, aşa cum le-a spus greviştilor de la căile ferate, aşa cum le-a spus tuturor celor care au protestat în ultimul an, Emmanuel Macron le-a transmis şi studenţilor că nu are de gând să dea înapoi. „Deşi e bine să existe dezbateri în universităţi, am observat că multe dintre universităţi nu sunt ocupate de studenţi, ci de agitatori profesionişti. Studenţii trebuie să înţeleagă un lucru: dacă vor să treacă cu bine de examenele de final de an, ar fi mai bine să studieze, pentru că în Republică nu există premii de consolare”, a declarat președintele francez.

sursa: digi24.ro