Primii creştini au reuşit cu greu să se înţeleagă asupra modului în care relaţionau cu Dumnezeu. În secolul al VIII-lea, bizantinii ajunseseră în pragul războiului civil din cauza venerării icoanelor, scrie Ilarion Țiu pentru Adevărul.

În anul 1402, domnitorul Alexandru cel Bun al Moldovei a primit de la împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul o icoană a Maicii Domnului. Era un dar deosebit de preţios la acea vreme, care întărea legătura dintre Patriarhia ortodoxă a Constantinopolului şi noul stat moldovean.

Icoana fusese pictată în anul 665 la Ierusalim, fiind copie a unei alte icoane celebre a timpului. A fost adusă în capitala Imperiului Bizantin de către Sfântul Gherman.

Ajunsă în Moldova, icoana a fost depusă la loc de mare cinste, în Mănăstirea Neamţ, unde poate fi venerată de către credincioşi şi în zilele noastre. Dar de ce erau aşa de importante icoanele pe vremea lui Alexandru cel Bun, încât să fie instrument al relaţiilor diplomatice?

Între Mahomed şi Dumnezeu

Totul a început în anul 726, când lumea creştină răsăriteană a fost zguduită de o neobişnuită intervenţie a împăratului în treburile bisericeşti. Leon al III-lea (717-741) a lansat un atac violent contra venerării icoanelor. A solicitat scoaterea acestora din biserici şi distrugerea frumoaselor mozaicuri bizantine care reprezentau scene biblice şi figuri de sfinţi.

Atitudinea lui Leon al III-lea n-a fost vreun capriciu împărătesc. La acea vreme, Imperiul Bizantin trecea prin pericole fără precedent din cauza expansiunii civilizaţiei arabe. Multe dintre fostele sale teritorii ajunseseră sub stăpânirea urmaşilor profetului Mahomed. Califii arabi au ordonat distrugerea icoanelor deoarece religia islamică interzicea reproducerea imagistică a divinităţii. Propaganda mahomedană acuza lumea creştină că se închina la idoli, ceea ce contrazicea însăşi învăţătura Evangheliei.

Leon al III-lea s-a arătat receptiv la astfel de argumente care puteau slăbi imperiul său. Nu doar arabii observaseră discrepanţa dintre porunca lui Dumnezeu către Moise care cerea „să nu-ţi faci chip cioplit” şi obiceiurile rituale ale Bisericii. În Bizanţ, problema se discuta de câteva secole. Teologii îşi puneau problema dacă îngenuncherea în faţa icoanelor şi sărutul acestora nu însemnau închinare la idoli, practică interzisă de religia creştină.

Idoli sau obiecte de cult?

Cel mai cunoscut părinte al Bisericii care teoretizase problema venerării icoanelor a fost Leontius de Neapole. Acesta a trăit în secolul al VII-lea, trecând la cele veşnice în anul 650. Leontius nu credea că prin închinarea la icoane creştinii încălcau porunca Domnului. Credincioşii slăveau persoana care era reprezentată artistic, şi nu piatra, lemnul sau pictura. În consecinţă, prin intermediul icoanelor, Dumnezeu era venerat, nu idolatrizat. Leontius de Neapole susţinea că icoanele erau „cărţi deschise care ne amintesc de Dumnezeu”.

Leontius şi adepţii săi au avut de înfruntat argumentele teologice ale contestatarilor icoanelor. Denumiţi în greceşte iconoclaşti, aceştia considerau că nimeni nu-L văzuse pe Dumnezeu vreodată, aşa cum a scris evanghelistul Ioan. Iubitorii icoanelor, denumiţi iconoduli în greceşte, argumentau că interpretarea textului biblic era eronată. Dumnezeu putea fi reprezentat artistic deoarece s-a întrupat şi a coborât printre oameni.

Începând cu anul 726, când Leon al III-lea a declanşat disputele privind icoanele, reprezentările artistice ale divinităţii au avut o soartă zbuciumată în lumea creştină orientală. Iconoclaştii, adică distrugătorii de icoane, susţineau prohibiţia oricărei forme de artă religioasă care reprezenta feţe umane sau pe Dumnezeu. Tensiunile în Imperiu au fost aşa de mari încât în anul 787 a fost convocat un Sinod ecumenic pe tema icoanelor. A fost şi ultima adunare religioasă majoră a lumii creştine.

La Sinodul organizat la Niceea (pe teritoriul actual al Turciei) au participat peste trei sute de episcopi, care au fost nevoiţi să medieze controversele în conformitate cu dogma creştină. Iconodulii au avut un sprijin neaşteptat din partea Papalităţii, care s-a exprimat încă de la începutul crizei împotriva prohibirii icoanelor. În cele din urmă, Sinodul a sancţionat ingerinţele împăraţilor iconoclaşti în treburile Bisericii şi au permis venerarea reprezentărilor artistice ale credinţei.

Simbolul ortodoxiei

Textul final adoptat de Sinod recomanda ca „împreună cu imaginea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci, în sfintele biserici ale lui Dumnezeu să se pună şi cinstitele şi sfintele icoane, pictate sau lucrate în mozaic, sau făcute din materii potrivite, pe sfintele vase şi veşminte, pe ziduri şi scânduri, în case şi pe drumuri”. Armistiţiul dintre iconoclaşti şi iconoduli a fost de scurtă durată. În anul 815, împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820) a interzis din nou venerarea icoanelor în Bizanţ. Ulterior, timp de patru decenii, Imperiul a fost măcinat de dispute pro şi contra imagisticii religioase, dispute care puneau în pericol stabilitatea politică a statului. Luptele iconoclaste s-au încheiat în anul 843, când împărăteasa Teodora a convocat un sinod regional la Constantinopol.

Episcopii au acceptat definitiv venerarea icoanelor, printr-o procesiune care s-a ţinut solemn în Catedrala Sfânta Sofia. Acest moment deosebit de important din istoria Bisericii este prăznuit până în zilele noastre. În prima duminică a postului mare se sărbătoreşte Duminica Ortodoxiei, în amintirea sfârşitului luptelor iconoclaste.

Începând cu a doua jumătate a secolului al IX-lea, Biserica răsăriteană a acordat un rol special icoanelor. Altarul este despărţit de restul bisericii printr-un paravan solid denumit iconostas, acoperit în întregime din icoane. Pereţii interiori şi exteriori ai bisericii sunt pictaţi de asemenea cu icoane. Credincioşii ortodocşi le acordă un rol important în cadrul ritualului – îngenunchează în faţa lor, le sărută, aprind lumânări în proximitatea acestora. Deosebit de venerate sunt aşa-zisele icoane făcătoare de minuni, despre care se spune că vindecă multe şi cumplite boli.

„Ceea ce scrisul prezintă cititorilor, imaginea prezintă celor neînvăţaţi care o privesc, căci în ea şi cei ignoranţi văd ce ar trebui să urmeze. În ea pot citi analfabeţii.”
Grigore cel Mare Papă al Romei (590-604)

Iconoclaştii de astăzi

În ultimii ani, cu precădere după aderarea la Uniunea Europeană, unele ONG-uri din România au militat pentru scoaterea icoanelor din instituţiile publice.

Într-o dezbatere recentă, din 23 martie 2012, Cristian Pârvulescu (preşedintele Pro Democraţia) a combătut prezenţa icoanelor în şcoli, deoarece ar fi încălcate drepturile celorlalte confesiuni sau ale ateilor:„Problema icoanelor în şcolile din România, ca şi a crucifixelor în Italia este o problemă foarte controversată. Este un semn de înstăpânire a unei anumite filosofii asupra celorlalţi. Este vorba de o discriminare în spaţiul public în care se manifestă educaţia. În condiţiile în care spaţiul public este neutru, iar clasa este un spaţiu public care este neu­tru, orice semn îi neagă neutralitatea”.

Preşedintele Pro Democraţia contestă prezenţa icoanelor deoarece n-ar face parte din tradiţia spaţiului public românesc: „Crucifixul italian ţine de tradiţie. Icoana românească ţine de tradiţie? Mă îndoiesc. În clasele româneşti interbelice nu existau icoane. Se făcea religie, exista o dezbatere. România interbelică era profund religioasă, dar icoanele nu erau prezente în şcoală, ci doar în biserică. Introducerea icoanelor în şcoală a apărut după 1990″.

Biserica răsăriteană, în slujba puterii politice

Conflictele pe tema închinării la icoane n-au fost singurele probleme ale primilor creştini. După ridicarea lui Hristos la Ceruri, mărturisitorii Săi au fost victime ale persecuţiilor. Prin edictul de la Milano din anul 313, împăratul Constantin încheiase teoretic cele trei secole de prigoană. În scurt timp însă, creştinii au descoperit că elita Romei îmbrăţişase credinţa în Hristos deoarece spera că se va realiza unificarea spirituală a supuşilor Imperiului în jurul unei religii bine organizate.

Episcopii de la Dunăre, în elita primilor creştini

Constantin s-a preocupat personal să impună reguli şi să creeze o disciplină a venerării Mântuitorului. În acest scop au fost organizate Sinoade ecumenice, cu prilejul cărora părinţii Bisericii din toată lumea creştină s-au întâlnit pentru a dezbate probleme de organizare. Era nevoie de instituirea unei doctrine a creştinismului şi de un ritual unic.

Întotdeauna, la Sinoadele ecumenice au participat reprezentanţi ai puterii civile-împăraţii sau alţi înalţi demnitari ai Imperiului.  Documentele primelor Sinoade atestă participarea unor episcopi din zonele României de astăzi. Fie că erau slujitori ai Domnului din Dobrogea, fie că erau goţi de la sud de Carpaţi, aceşti episcopi au pus şi ei bazele Bisericii creştine.

Crezul creştinilor

Întâiul Sinod ecumenic s-a ţinut la Niceea, în anul 325. A fost convocat chiar de împăratul Constantin, care a prezidat dezbaterile. Participanţii au stabilit ierarhia centrelor religioase din lumea creştină. Astfel, Roma, oraşul în care a fost martirizat Sfântul Apostol Petru, a devenit oficial reşedinţa lumii creştine. Capitala Imperiului era urmată în importanţă de alte două centre importante din epocă:Alexandria şi Antiohia.

Ierusalimul, oraşul în care a fost răstignit Mântuitorul, ocupa poziţia a patra în ierarhia stabilită la Niceea. Al cincilea oraş al lumii creştine era considerat Constantinopolul. La vremea când s-a ţinut Sinodul de la Niceea, în 325, noua reşedinţă imperială nu fusese inaugurată (ceremonia se va organiza în anul 330).

La Roma, Alexandria, Antiohia, Ierusalim şi Constantinopol s-au organizat Patriarhii ale Bisericii, care aveau dreptul să intervină în dezbaterea teologică şi administrativă. Doctrina oficială susţinea că toate cele cinci Patriarhii erau apostolice, adică întemeiate de apostolii Mântuitorului. Sinodul de la Niceea a mai stabilit şi forma finală a Crezului. Patriarhia de la Roma (Papalitatea) a introdus mai târziu un adaos cu referire la relaţia dintre Sfântul Duh şi Iisus
Hristos-aşa-zisul „principiu Filioque”.

Prigonirea Sfântului Duh

Sinodul ecumenic de la Niceea nu a rezolvat nici pe departe disputele din sânul comunităţii creştinilor. Unii teologi au fost nemulţumiţi de statutul Sfântului Duh din textul Crezului. Alţii şi-au pus problema dacă Dumnezeu Fiul avea acelaşi rang ca şi Dumnezeu Tatăl.

Cel mai cunoscut contestatar al naturii divine a lui Hristos a fost un anume prezbiter Arius din Alexandria. El a fondat o erezie care-i poartă numele. Arienii respingeau Sfânta Treime şi-L considerau Dumnezeu doar pe Tatăl Mântuitorului, nu şi pe Iisus. Unele surse istorice susţin că arianismul se răspândise chiar în cercurile curţii imperiale. Înainte de a muri (22 mai 337),

Constantin s-ar fi botezat în legea eretică a arienilor. „Derapajele” creştinismului timpuriu au fost dezbătute în anul 381, la un nou Sinod ecumenic, convocat la Constantinopol. Adunarea părinţilor Bisericii a decis că Sfântul Duh era de natură divină. La fel şi Fiul lui Dumnezeu, care împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt formau Sfânta Treime. Orice altă poziţie faţă de doctrina oficială este considerată erezie de atunci şi până în zilele noastre.

Din punct de vedere administrativ, Sinodul ecumenic din anul  381 a proclamat Constantinopolul a doua reşedinţă a lumii creştine, după Roma. Astfel, Patriarhia de la Alexandria a fost „declasată”, ceea ce a provocat mari tensiuni. Cel mai nemulţumit a fost Papa de la Roma, care vedea în creşterea importanţei Constantinopolului o ameninţare pentru puterea sa. Schimbarea a fost ireversibilă însă. În secolele următoare, atât Alexandria, cât şi Antiohia şi Ierusalimul au căzut în mâinile arabilor. Roma şi Constantinopolul au devenit singurele Patriarhii ale Bisericii care mai puteau controla dezvoltarea
creştinismului.

sursa: adevarul.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE