În 2 decembrie 1918, a doua zi după Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a avut loc întrunirea Marelui Sfat Naţional, în sala Tribunalului din Alba Iulia.

La 2 decembrie, în timp ce mulţimile se întorceau victorioase spre vetrele lor, în sala tribunalului din Alba Iulia se întruneau, în conformitate cu convocarea din ajun, toţi membrii Marelui Sfat Naţional aflaţi în oraş pentru a alege biroul Sfatului, Consiliul Dirigent şi delegaţia ce urma să plece la Bucureşti spre a prezenta regelui Ferdinand şi guvernului hotărârile adunării.

Urmărind procesul-verbal al şedinţei, constatăm că, după salutul de deschidere rostit de preşedinte, a luat cuvântul Iuliu Maniu, care a cerut Marelui Sfat să aleagă o comisie de candidare care să facă propunerile necesare pentru alegerea celor chemaţi să alcătuiască forurile şi delegaţia menţionată mai sus”, se arată în lucrarea ”O zi din istoria Transilvaniei” de Vasile Netea (Bucureşti, 1990).

Comisia de candidare a propus ca preşedinte al Marelui Sfat Naţional pe Gh. Pop de Băseşti, pe episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu şi pe Teodor Mihali şi Andrei Bârseanu, ca vicepreşedinţi, pe Silviu Dragomir, Caius Brediceanu, Mihai Popovici, Gheorghe Crişan, Ghiţă Pop şi Traian Novac, ca notari, potrivit volumului „Istoria României în date” (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003).

Totodată, Comisia a propus guvernul provizoriu, care se va numi Consiliul Dirigent, alcătuit din 15 membri (zece membri ai Partidului Naţional Român, doi ai Partidului Social-Democrat şi trei independenţi), între care se aflau: Iuliu Maniu (preşedinte şi ministru de Interne), Vasile Lucaciu (fără portofoliu, cu misiuni în străinătate), Vasile Goldiş (Culte şi Instrucţiune Publică), Alexandru Vaida-Voevod (Externe şi Presă), Ştefan Cicio-Pop (Armată şi Siguranţă Publică), Aurel Vlad (Finanţe), Aurel Lazăr (Justiţie), Ioan Flueraş (Sănătate şi Ocrotiri Sociale), Victor Bontescu (Agricultură şi Comerţ), Iosif Jumanca (Industrie), Octavian Goga (fără portofoliu).

Pentru delegaţia ce trebuia să plece la Bucureşti au fost desemnaţi Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida-Voevod.

Propunerile făcute au fost acceptate în unanimitate, iar membrii Consiliului Dirigent au fost invitaţi să depună îndată jurământul. Dintre aceştia lipseau Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, aflaţi încă la Paris, se menţionează în lucrarea ”O zi din istoria Transilvaniei”.

De asemenea, în după-amiaza zilei de 2 decembrie 1918 s-a ţinut prima şedinţă a Consiliului Dirigent.

Marele Sfat Naţional şi Consiliul Dirigent şi-au stabilit sediul la Sibiu.

sursa: agerpres.ro

foto (cu rol ilustrativ): ziarulunirea.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

Discursuri rostite în fața celor 100.000 de români veniți la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918: Iuliu Maniu, în faţa Marii Adunări Naționale

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a avut 11 oratori, dintre care opt au luat cuvântul în Sala Unirii. Discursurile lor nu sunt egale sub aspectul importanţei, dar sunt inspirate de acelaşi program politic şi ideile pe care le conţin sunt convergente

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, închisoarea din Sighetu Marmaţiei), a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc (1926-1933, 1937-1947), deţinut politic după 1947, decedat în închisoarea comunistă de la Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.

Alba Iulia, 1 decembrie 1918 – Discursul lui Iuliu Maniu

În discursul ţinut de Iuliu Maniu în plenul Adunării Naționale de la Alba Iulia, acesta a motivat proiectul de rezoluție al Unirii, citit anterior de Vasile Goldiș.

Onorată Adunare Națională,

Dacă privim șirul nesfârșit al suferințelor grele cari le-a indurat Neamul Românesc timp de veacuri, dacă ne aducem aminte de sutele de mii de martiri, care și-au jertfit viața pentru acest neam, precum și de durerile sufletești, care sute de ani au amărât viața strămoșilor noștri – nu știm cu ce să mulțumim noi, generația de azi, că suntem învredniciți de soartă, să ajungem tocmai noi ziua sfântă de azi, și după atâtea suferințe ale înaintașilor noștri, tocmai noi să fim împărtășiți de o atât de mare înălțare sufletească.

Mulțumita și recunoștința noastră față de această grație a Providenței nu ne-o putem arăta decât dovedindu-ne vrednici în aceste sărbătorești clipe de însemnătatea timpurilor, pe care le trăim.

Vrednicia neamurilor, prin urmare și a noastră, se judecă după temeinicia hotărârilor ce le iau, după măsura de înălțare sufletească cu care se alătură la aceste hotărâri și după stăruința, cu care se silesc a înfăptui hotărârile luate. Veșnicia noastră o vom dovedi.

Noi, Onorată Adunare Națională, azi suntem ca orbul nenorocit care ani de-a-rândul nu a zărit cu ochii lui lumina soarelui și deodată i se desprind ochii închiși pentru a primi razele dătătoare de viață ale eternei lumi (aplauze: așa-i).

Fiii poporului nostru au trăit până acum ca orbii în întunericul negru, lipsit de orice mângâiere, și azi, prin o bunăvoința dumnezeiască și prin vrednicia proprie li s-au deschis vederea ochilor și au văzut lumina sfântă a dreptății și a libertății popoarelor.

Înainte de ce, inspirați de această lumină, am aduce hotărârile noastre, trebuie întâi să ne închinăm cu smerenie în fața acelora, care au făcut să putem străbate întunerecul întărit de veacuri și să ne plecăm genunchii în fața sutelor de mii de frați vitregi, care prin suferințele lor îngrozitoare au despicat norii grei, ce închideau dinaintea noastră razele luminei: înaintea scumpilor noștri frați, neînvinși soldați ai armatei române. (Aplauze îndelungate: Trăiască armata română! Trăiască soldații români!). Cuvântul cel dintâi al meu este cel al dorinței, să ne închinăm adânc înaintea marilor umbre ale soldaților români, morți pentru desrobirea noastră, și înaintea soldaților români, care și azi luptă pentru a înfăptui unirea tuturor Românilor, și înaintea marelui și gloriosului ei Căpitan Majestatea Sa Regele Ferdinand și întregei Sale Dinastii. (prelungite aplauze. Întreaga adunare se ridică în picioare și aclamă timp îndelungat: Trăiască Regele Ferdinand! Trăiască Regele României Mari! Trăiască Regina Maria!)

Onorată Adunare Națională! Istoria ne-a învățat să credem în adevărul cuvintelor, că n-ai să aștepți nimic dela împărați străini, nici dela fiii altor neamuri. Bine poți să aștepți singur numai de la propriile tale puteri. Dovedindu-ni-se acest adevăr peste orice îndoială, datoria noastră nu poate fi alta, decât să cercetăm, cu cea mai mare grijă, unde găsim întreaga forță proprie, care ne poate menține în viitor și ne poate garanta mărirea și gloria Neamului pentru totdeauna.

Ce aș mai putea spune, Onorată Adunare Națională, după cele auzite până acum pentru a arăta, că în unitatea Neamului Românesc de pretutindeni zace această putere, (vii aplauze) și ce aș mai putea adăuga, ca să întăresc dovezile impugnabile ale raportorului nostru antevorbitor pentru a dovedi, ca această unitate politică este consecința logică a trecutului nostru istoric și este o absolută necesitate atât pentru noi, cât și pentru întreg Neamul Românesc?

Este de ajuns să pun în vederea Onoratei Adunării Naționale, că unirea tuturor Românilor într-un singur regat și într-un nedespărțit Stat este nu numai un ideal sfânt, isvorât din trecutul nostru și din Comoara vieții noastre sufletești, ci este și un drept indiscutabil al nostru, în baza ființei noastre naționale unitare. Noi, fiii Națiunei Rromâne de pretutindeni suntem de aceeași obârșie, de aceeași fire, cu o singură și unitară limbă și cultură și suntem încălziți de aceleași tradiții sfinte și de aceleași aspirații mărețe. (Aplauze îndelungate). Când toate acestea sunt unitare, poate încerca cineva, să împiedice manifestarea aceste unități și în ce privește viața politică, sufletește de mult înfăptuită?

Neamurile unitare în viața lor sufletească și unitare în manifestarea conștiinței lor de națiune distinctă, sunt recunoscute în știința modernă și de toată lumea civilizată ca subiecte de drept, înzestrate cu toate atributele unei personalități distincte, cu scopul propriu și de sine stătător. Astfel stând lucrul, cine ar putea contesta acestei ființe naționale dreptul de a-și putea însă-și croi soarta, de a se conduc ea singură în mod unitar și integral și de a se compune într-un singur trup, precum sufletul îi este unul singur și întreg. (Aplauze îndelungate).

Dacă acest principiu al personalității unei națiuni dă drept Națiunei Române să se consolideze într-un singur stat și să fie și în manifestarea ei externă un singur trup și un singur suflet, o singură și unitară forță – menirea pământească a neamurilor ne impune absoluta dorință morală să înfăptuim unitatea politică a Neamului Românesc. Menirea neamurilor este să contribuie în mod propriu, conform însușirilor lor politice specifice la desvoltarea civilizației omenești.

Aceste însușiri specifice însă nu se pot afirma și nu se pot desvolta sub o domnire străină și divizată. Dar mai ales nu pot fi utilizate aceste însușiri proprii în serviciul civilizației generale, fără o cârmuire conștientă, unitară și specifică. Dreptul neamurilor, recunoscut de toată lumea, de a-și forma în mod integral Statul lor propriu, este deci și o datorie față de sine și față de civilizația omenească, și în consecință, dacă Neamul Românesc nu s-ar folosi de dreptul său de a-și înfăptui unitatea națională s-ar arăta nevrednic nu numai de timpurile, cari le trăim, ci și de însușirile nobile și fără pereche, cu care este înzestrat și prin aceasta s-ar expune disprețului întregei lumi civilizate. (Lungi aplauze și furtunoase aprobări).

Decretând deci Unitatea Națională, vom continua a fi ceea ce am fost noi, Neamul Românesc, totdeauna și ceea ce trebuie să fie pentru vecie: sentinela trează și conștiință a civilizației omenești. (Furtunoase aplauze).

Dar, în deosebi, noi Românii din Transilvania, Banat și Ungaria, suntem în drept și avem datoria să pretindem această unire, pentru că aici a fost leagănul românismului. Nu se poate, ca o crudă barbarie să ne forțeze, ca însăși Vatra Neamului românesc, leagănul aspirațiilor românești, să fie despărțit de trupul întregei națiuni deja unite!

Noi nu ne putem închipui viața mai departe fără a fi împreună cu întreg neamul românesc și mai bine voim moartea, decât o viață de sclav umilit, despărțit de frații săi. (Lungi și furtunoase aprobări).

E evident deci, Onorată Adunare Națională, că toate argumentele științei, stabilite de mintea omenească ne dau dreptate în hotărârea noastră, de a contribui și noi prin alăturarea noastră la înfăptuirea Marelui Regat Român. (Trăiască România Mare! Urale frenetice).

Este evident, că aclamațiile Dumneavoastră, cu care ați întâmpinat proiectul nostru de rezoluțiune nu sunt numai flori frumoase și trecătoare, a sentimentelor și a însuflețirei naționale ci sunt o urmare firească a unei convingeri adânci și nestrămutate, isvorâte din vederi științifice adoptate de civilizația omenească (aprobări).

Dar și considerațiile de natură practică privind închegarea într-o singură forță unitară a întreg neamului românesc.

Cum vom putea noi apăra între împrejurări radical schimbat și pe viitor ființa noastră națională și comorile noastre sufletești, fără a opune pericolelor din afară întreaga noastră forță națională? Cum vom putea noi menține integritatea etnică a teritoriului nostru dacă dezvoltarea vieții noastre culturale și economice nu va fi sub scutul întregului neam românesc? Cum vom putea noi exista izolați și divizați, când toate popoarele din jurul nostru au înfăptuit deja unitatea națională a lor? Rupți și împrăștiați între diverse împărății, ne vom sfărâma neamurile vecine și vor trece peste noi cum trec valorile turbate peste corăbiile naufragiate, lipsite de mâna tare a cârmaciului. (Așa-i).

Dar să ne despărțim pentru toate timpurile de această icoană neagră a nenorocirei naționale și să ne înviorăm sufletul cu nădejdea, cu convingerea tare și sfântă, că hotărând a face aceea ce justifică deopotrivă trecutul, dreptul, știința și necesitatea, deciziunea noastră o va accepta și lumea cultă, care nu poate fi pentru menținerea barbariei, a întunericului și a retrogresiunii. (Vii și îndelungate aprobări).

Să trecem însă cu vederea, că în calea împlinirii idealului nostru nu dăm numai de prieteni, ci și de dușmani, cari, mânați de interesul lor rău priceput, se vor sili cu siguranță să împiedice înfăptuirea hotărârii noastre. Nu-i iertat să lăsăm necombătută nici bănuiala celor neorientați, nici intriga dușmanilor noștri. Trebuie să constatăm clar și peste orice îndoială, ce înțelegem noi sub dreptate, pe care vrem să o înfăptuim, și să lămurim cum pricepem noi libertatea și unitatea națiunii noastre.

Pentru înlăturarea oricăror îndoieli asupra intențiunilor poporului românesc, am ținut de lipsă, ca în proiectul de rezoluțiune, ce am prezentat, să precizăm principiile, cari ne conduc, în fața cărora, – sunt convins – toate intrigile dușmanului trebuie să amuțească. Am ținut să accentuăm aceste principii, cari de altfel fiind totdeauna aproape de sufletul nostru sunt de sine înțeles și pentru a da o icoană întreagă a credeului nostru politic. (Să auzim).

Noi, Onorată Adunare Națională, privim în înfăptuirea unității noastre naționale un triumf al Libertății omenești. Noi nu voim să devenim din oprimați, oprimatori, din asupriți asupritori. Noi voim să intronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor și a tuturor cetățenilor. Noi propunem decretarea unirei cu Regatul României a întregei Transilvanii, a întregului Banat și a întregului teritoriu locuit de Români al Ungariei. Pe aceste teritorii locuiesc însă și alte neamuri, cu alte însușiri și alte tradiții. Noi nu voim să răpim individualitatea etnică nici ființa națională a acestor neamuri. Noi nu voim să răpim limba nimănui, ci vrem ca fiecare om să aleagă liber limba și credința în care vrea să trăiască atât în viața lui particulară cât și în legătura cu viața de Stat. Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe care le-am vărsat noi atâtea veacuri, și nu voim să sugem puterea nimănui așa, cum a fost suptă a noastră veacuri dearândul. Noi ne încredem în trăinicia noastră și în vrednicia proprie și nu vrem să istovim forțele altora. (Aplauze lungi).

Este adânc înrădăcinată în noi convingerea, că numai un regim cu adevărat demografic ne poate întări țara și înălța Neamul. Trebuie să avem colaborarea organică a tuturor păturilor sociale și a tuturor cetățenilor în serviciul prosperității Statului Român. Un Stat modern, îndeosebi în vremuri agitate, cum sunt cele de azi, pretinde mari sacrificii dela cetățenii săi. Aceste sacrificii le pot presta cetățenii numai atunci, dacă sunt în putință, de-și desvolta toate forțele lor; iar aceasta numai pe lângă o deplină libertate pot să o facă. Deaceea libertățile interne ale cetățenilor trebuie să crească în raport cu sforțările externe ale Statului. Nu se poate spera, ca cetățeni fără drepturi și ținuți în întunerec sufletesc și în mizerie socială să devie stâlpii siguri ai unui Stat modern. Deplina libertate și egala împărtășire în puterea de Stat a cetățenilor, este singura bază solidă a desvoltării unui stat. (Aprobări).

Pătura socială cea mai puternică a Neamului Românesc este țăranul român agricultor. Toate aceste haine negre și frunți luminate, cari le vedem aici, au ieșit din poporul nostru țăran. Nu este aici nici unul dintre noi, a cărui obârșie nu ar fi la plugul românesc, la pământul român, la brazda țăranului român, sfințit de suferințele nesfârșite, decât cari numai credințele au fost mai mari. Deaceea de gândirea politică a neamului Românesc, a fost strâns legată străduința de a făuri o soartă mai bună țăranului român. O reformă agrară radicală care să dea pământ țăranului român și să facă posibilă concentrarea întregei sale forțe la o producțiune cât se poate de intensă, a fost totdeauna o ținută bine precizată a luptelor politice românești. Această reformă nu tinde la un comunist străin de sufletul țăranului român, nici la răpirea proprietății private, ci la o nivelare justă a raporturilor și a puterilor sociale.

Când cu bucurie constatăm, că în țărănimea noastră avem un factor social puternic și un isvor nesecat al forțelor naționale – trebuie cu durere să constatăm, că avem marele neajuns, de a dispune asupra unei industrii și comerț, abia în desvoltare. De aceea trebuie să ne silim din toate puterile să ne formăm o puternică industrie și un sănătos comerț, ca astfel nu numai să fim liberi independenți, și uniți, ci să fim prevăzuți cu toate cele de lipsă. Din munca noastră proprie, structura noastră socială trebuie în curând să fie corespunzătoare cerințelor unui Stat modern. Pe lângă marele rău de a nu fi avut aceste clase sociale, am avut și micul bine de a nu fi expuși sguduirilor în, luptelor sociale. Cumințenia pretinde însă, ca să profităm de-a-ntregul de experiențele Apusului plătite atât de scump.

Onorată Adunare Națională! Când decretăm Unirea noastră cu Regatul Român, nu putem lăsa din vedere necesitatea unui timp de transiție, în decursul căruia va trebui să se concordeze diferențele și particularitățile diferitelor instituțiuni de drept. Schimbări radicale nu se pot înfăptui în câteva zile. Mai ales nu schimbările proiectate în administrație și justiție. Deaceea proiectul de rezoluțiune prezentat dumneavoastră prevede pentru acest scurt timp de transiție o autonomie provizorie a ținuturilor acum unite cu Regatul Român, ceeace însă nu atinge faptul necondiționatei noastre alipiri către România.

Neamul românesc la fondarea viitorului său și la asigurarea existenței sale nu poate trece cu vederea raporturile internaționale cu celelalte neamuri. Dacă privim la urmările catastrofale ale tragediei omenești, ce se petrecuse în timpul recent, nu e putință să nu constatăm, că acestea nu se pot delătura decât delăturând totodată și posibilitatea de a se repeta această tragedie. Aceasta însă nu se va putea ajunge, decât numai punând stavilă egoismului neîndreptățit și putinței de a strivi fără nici un scrupul cel mai tare pe cel mai slab. În locul suveranității rigid aplicate, trebuie să se înfăptuiască o frățietate universală, care să admită înființând Liga Națiunilor deliberarea conflictelor dintre popoare prin juriu internațional, evitând prin aceasta aplicare a forței brutale reprezentate prin răsboiu.

Eram încă sub povara oprimării naționale, când frații noștri din Bucovina (Aplauze: Să trăiască Bucovina) enunțase unirea lor cu România Mare. Eram încă în robie când frații bucovineni eliberați de sub același jug, au decretat unirea lor cu noi, fiind aplecați a-și întinde mâna lor caldă, gata de ocrotire, înspre noi. Ce e mai firesc deci, decât, că în aceste momente, când batem calea străbătută deja de ei, să le trimitem o frățească închinare.

Sub domnia seculară a Habsburgilor au suferit pe lângă noi multe neamuri eroice, cari deopotrivă cu noi doreau să rupă lanțurile grele ale opresiunei naționale. Pildele strălucite de eroism național ale acestor neamuri ne-au dat și nouă în zilele grele de suferinți tărie sufletească și cuvintele lor de îmbărbătare ne-au mângâiat în dureri și nu-au întărit în nădejdi.

Credem a da prin urmare expresiune gândului întreg Neamului Românesc, când propunem în proectul de rezoluțiune, să trimiteți acestor popoare liberate, salutul nostru și admirația noastră, dorindu-le acum, ca unor popoare libere, deplină mărire. (Aplauze frenetice).

Să nu uităm că dacă azi suntem în situația de a ne spune liber cuvântul și de a ne pronunța neîmpiedicați dorința sufletului nostru, avem să mulțumim armatelor victorioase ale puterilor aliate și diplomației strălucite ale acestora puteri. Deaceea credem, că trebuie să ne închinăm înaintea geniului națiunilor liberatoare și în urmare propunem, să se trimită din această adunare salutul nostru armatei glorioase a Antantei și conducătorilor ei. (Aplauze frenetice).

Din aceste considerații rog Onorata Adunare Națională să primească proiectul nostru de rezoluție, (primim, primim! Urale îndelungate), pentru a întemeia pentru vecie România unită și mare și a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democrație și deplină dreptate socială! (Urale nesfârșite. Primim unanim! Trăiască România Mare! Aplauze frenetice).

Sursa:cersipamantromanesc.wordpress.com

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

De ce a fost ales orașul Alba Iulia ca loc al Adunării din 1 Decembrie 1918. Startul organizării pentru adunarea de la Alba Iulia a fost dat de Iuliu Maniu, președintele Consiliului Național al Transilvaniei

1 Decembrie 1918 este data la care „Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” a proclamat, la Alba Iulia, unirea cu România Erau ultimele provincii istorice care se alăturau ţării. Înainte de a fi întreagă pe hartă, România unită a existat în mintea politicienilor, în lecţiile de limbă română, în strategiile militare şi în eforturile diplomatice.

Adunarea de la Alba Iulia nu a fost o simplă defilare cu steaguri. Armata germană în retragere traversa Transilvania spre Vest, gărzile maghiare şi secuieşti priveau Declaraţia de Independenţă a românilor faţă de Budapesta ca un act de trădare, iar orăşelul Alba Iulia urma să găzduiască 100 de mii de persoane. În ciuda riscurilor şi dificultăţilor, politicienii din Consiliul Naţional Român al Transilvaniei şi militarii au reuşit o performanţă uimitoare şi astăzi. O adunare fără nici un incident, organizată în numai două săptămâni.

Startul organizării pentru adunarea de la Alba Iulia a fost dat de Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Naţional al Transilvaniei, imediat după eşecul negocierilor din 12-14 noiembrie 1918 cu trimisul Budapestei la Arad, ministrul pentru minorităţi, Oskar Jaszi. În ciuda promisiunilor maghiare, 12 membri ai Consiliului Naţional Român au rămas loiali României. Era vorba despre o Românie cu perfomanţe economice remarcabile, o Românie în fruntea căreia se afla regele Ferdinand şi curajoasa Regină Maria şi oameni de stat care negociau de la egal la egal cu trimişii Angliei şi Franţei. Armata Română era capabilă să înfrunte trupele bolşevice care ameninţau regiunea.

Cel mai mare depozit de arme din Transilvania, la Alba Iulia

Permanent în contact cu autorităţile regale aflate încă în refugiu la Iaşi, politicienii ardeleni au ales Alba Iulia ca loc de desfăşurare a votului pentru Unire. Alternativele erau Sibiu sau Blaj. Dar Alba Iulia era nu numai capitala medievală a Transilvaniei, cetatea Unirii înfăptuite de Mihai Viteazul în 1600, ci şi un punct strategic bine apărat de români.

Gabriel Rustoiu, director Muzeul Unirii Alba Iulia: „Un alt punct forte al oraşului Alba Iulia era garda naţională. La Alba Iulia exista cea mai puternică gardă naţională din Transilvania. De ce? Pentru că aici a existat cel mai mare depozit de arme din Transilvania, gardiştii au reuşit să pună mâna pe acest depozit, garda maghiară civilă din oraşul de jos a fost dezarmată, trupele maghiare din cetate – din regimentul 50 infanterie – a fost de asemenea dezarmat. Şi garda naţională română din Alba Iulia s-a făcut stăpână pe un depozit foarte bun, foarte mare de arme. Iar aceste arme au fost răspândite şi la celelalte gărzi din jur. Practic, Alba Iulia era cel mai sigur oraş din Transilvania în acel moment.

În plus, în vreme de pace, zona era apărată de un regiment celebru prin excepţionala sa pregătire militară. Fiind însă dominat de români, în timpul Primului Război Mondial fusese retras din zona în care ar fi întâlnit în luptă armata Regatului României şi trimis pe frontul rusesc, apoi pe cel italian şi, în cele din urmă, în 1918, la Viena. Acest regiment s-a întors în zona Orăştie – Alba Iulia tocmai ca să apere Adunarea. Cel mai influent ofiţer al regimentului era chiar Iuliu Maniu, liderul politic al românilor transilvăneni.

Mihai Căstăian, istoric, Orăștie: „Acest regiment, care era regiment chezaro-crăiesc, devine primul regiment românesc. Îşi schimbă denumirea. Este organizat un Senat al ofiţerilor şi soldaţilor. Un rol hotărâtor în organizare îl are Iuliu Maniu, care era căpitan de artilerie în vremea respectivă participant la război, condus de către Traian Boieriu. Depun jurământ de credinţă faţă de Comitetul Naţional Român de la Arad, deci se subordonează şi ei devin nucleul care gestionează defluirea de pe fronturi a militarilor români care participaseră la război în părţile occidentale ale Imperiului. Ei sunt cei care vor asigura acele unităţi militare care la 1 decembrie 1918 vor permite declararea independenţei şi unificarea Cehoslovaciei la Praga. Sunt cei care prin aceşti militari români îndrumaţi către teritoriile transilvănene, se organizează garda naţională românească. E braţul armat care va asigura posibilitatea unei consultări a românilor transilvăneni, organizarea acelei mari adunări naţionale. Un rol hotărâtor îl are fratele lui Aurel Vlad, Alexandru Vlad, maior în armata austro-ungară şi unul dintre conducătorul gărzilor naţionale”.

Cum a fost posibilă o mobilizare rapidă

La negocierile europene care urmau să redeseneze harta continentului după Primul Război Mondial era crucial ca argumentele româneşti să fie nu numai istorice şi militare, ci şi democratice. Consiliul Naţional Român – înfiinţat la Budapesta, imediat ce parlamentarii români din Parlamentul de acolo au anunţat la 18 octombrie, ruperea de Ungaria – şi-a constituit filiale în majoritatea localităţilor locuite de români.

Profesor Valentin Șerdan-Orga: „Au existat aceste structuri care doreau să preia puterea, administraţia. CNR a dat o directivă în teritoriu şi se spunea că pe această structură, avocaţi, preoţi, dascăli să se organizeze la toate nivelurile adminitrative, consilii naţionale româneşti – la comitate consiliu naţionale comitates şi locale. Chiar şi în interiorul unor asociaţii s-a decis constituirea unui consiliu naţional. A existat această structură foarte bine consolidată, acest mesaj a fost preluat şi pus în practică foarte repede. Au avut loc astfel adunări în care s-au constituit Consiliile Naţionale. De aceea s-a realizat atât de repede, când s-a hotărât marea adunarea naţională de la Alba Iulia. Toate aceste structuri şi-au ales delegaţii. Pe parcursul unei săptămâni aceşti delegaţi au fost votaţi în adunările electorale”.

Liderii români au folosit la maximum faptul că autorităţile habsburgice se dezintegrau pe fondul înfrângeriii din Primul Război Mondial. Când, în noiembrie, Consiliul Naţional Român a dat semnalul alegerii reprezentanţilor pentru Alba Iulia, scrutinul a putut avea loc în mai puţin de 2 săptămâni. Mesajul s-a dat prin biserici.

Rolul bisericii în Marea Unire

Florentin Crihălmeanu, episcop greco-catolic: „Suntem în timpul războiului. Aici la Alba Iulia se întâmplă acest moment istoric, dar nu este un pelerinaj triumfal, ci sunt cei care reuşesc să scape de sub ameninţarea gărzilor maghiare care fac totul să oprească această mişcare. Ei bine, aici este rolul Bisericii. Deopotrivă ortodoxă şi greco-catolică. Pentru că prin preoţi, ei fac mobilizarea maselor. Alminteri nu aveau posibilitatea pe cale oficială, telex, alte mijloace, sau prin foi, prin ziare, să transmită poporului o asemenea mobilizare pentru Alba Iulia. O fac prin preoţi. Şi episcopul Hossu, şi episcopul Miron Cristea, transmit curier, transmit circulare prin care mobilizează credincioşii să vină la Alba Iulia”

Valentin Șerdan-Orga, conferențiar universitar, Cluj-Napoca: „Într-un timp foarte scurt, toate comunităţile şi-au ales delegaţii, au eliberat acele credenţionale, mandate pentru a participa. În unele credinţionale se şi spune: să decidă soarta noastră împreună cu a României, să voteze pentru Unirea fără condiţii. Într-un interval extrem de scurt. În ziua de azi cred că ar fi foarte greu oricărui partid să organizeze aşa ceva. Probabil că şi statului român însuşi i-ar fi greu să organizeze aşa ceva. Care a fost intervalul dintre convocare şi data propriu-zisă? Convocarea a fost lansată cu circa două săptămâni. În intervalul acesta au avut loc adunările în care au fost votaţi delegaţii, au fost votaţi chiar şi supleanţi-. S-au luat în calcul şi acești supleanţi în cazul în care unul nu poate merge. Cele mai multe credenţionale sunt eliberate în perioada 23-28 noiembrie. O săptămână”.

Cum s-a ajuns la o mare adunare populară pentru a proclama Marea Unire

Când liderii Consiliului Naţional Român, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod, Aurel Vlad, au anunţat că cei 1228 de delegaţi au fost aleşi şi că votul lor poate fi exercitat şi înregistrat ca atare, autorităţile României au cerut expres o mare adunare care să arate că nu numai elitele, ci întreaga populaţie doreşte Unirea.

Gabriel Rustoiu, director al Muzeului Unirii din Alba Iulia: „Au existat contacte permanente cu Iaşiul. A existat chiar şi un zbor al Unirii, cum îi spunem noi. Un aviator plecat de la Bacău, împreună cu un ardelean plecat cu 2 săptămâni înainte, zbura şi a aterizat la Blaj cu instrucţiuni din partea guvernului României. Se dorea ca Armata Română să nu înainteze în Transilvania până când nu ar fi avut loc acest act plebiscitar. Era foarte important pentru Conferinţa de Pace care a urmat acestui război, ca oricărui război, să arătăm că Transilvania s-a unit cu România şi nu a fost o ocupaţie militară. De altfel fotografiile făcute de Samoilă Mîrza la Alba Iulia a fost unul dintre argumentele delegaţiei române de la Paris, arătau caracterul plebiscitar”.

Ofițeri din armata habsburgică, trecuți de partea Consiliului Național Român

Dacă acţiunea politică a pornit de la politicieni experimentaţi, organizarea practică de la Alba Iulia, capitala medievală a Transilvaniei, s-a bazat pe mulţi ofiţeri profesionişti din armata habsburgică, trecuţi de partea Consiliului Naţional Român. Aşa a fost posibilă capturarea garnizoanei maghiare şi mai ales a depozitului de armament şi a proviziilor alimentare din cetate. Ofiţeri români au preluat şi conducerea Comitetul Reunit al Gărzilor Române şi Maghiare. Unul dintre aceşti ofiţeri de carieră a fost Florian Medrea.

Gabriel Rustoiu, istoric: „Florian Medrea este o personalitate de un film hollywoodian, adică ar lua oricând cu un regizor bun, ar lua un Oscar ca şi personaj. A avut un destin deosebit, o viaţă de roman. A luptat desigur în armata austriacă. A fost citat pe ordin de zi din 1905 pentru inovaţia lui de a trece rapid un râu. El a organizat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, el a organizat modul în care cei 100.000 de oameni nu au dus lipsă de nimic. Într-un oraş cu 10.000 de locuitori a reuşit să primească 100.000 de români din toată Transilvania. Au avut unde să doarmă, au avut ce să mănânce ceea ce, din punct de vedere logistic, pentru acele vremuri era un lucru deosebit”.

El a fost ajutat pe linie civilă de avocatul Ioan Pop din Alba Iulia care a strâns donaţiile în alimente din zona Alba Iulia-Orăştie, dar şi de primarul din Alba Iulia, Camil Velican. Acesta din urmă şi-a pus casa la dispoziţie pentru primele şedinţe ale Consiliului Dirigent, condus de Iuliu Maniu, guvernul provizioriu al Transilvaniei creat pe 2 decembrie, cel care va asigura tranziţia autorităţii către noua capitală, Bucureşti.

Ordinea în care s-au desfăşurat evenimentele de la Alba-Iulia nu s-a bazat însă pe entuzism. Gărzile naţionale primeau soldă. Conducerea românească – cea care a preluat puterea după ruperea de Budapesta din toamnă – trebuia să demonstreze că este capabilă să o exercite şi deci să îşi şi plătească soldaţii. A făcut-o, dar CHIAR cu banii personali ai noilor conducători.

Mihai Căstăian, istoric Orăștie: „Aceste gărzi naţionale trebuiau plătite. Aveau o soldă. Ofiţerii aveau 20 de coroane, soldaţii simpli aveau 5 coroane pe zi. Aceşti bani trebuiau procuraţi. S-a luat şi măsura la un moment dat să nu fie plătiţi decât cei din contingentul 1886, care era contingentul Mileniului. Cel care îşi garantează cu averea proprie această această sumă mare de bani este Aurel Vlad. Deci Aurel Vlad şi-a pus chezăşie Banca Ardeleană şi bunurile proprii pentru plata acestor gărzi naţionale. Un rol hotărâtor îl are fratele lui Aurel Vlad, Alexandru Vlad, maior în armata austro-ungară şi unul dintre conducătorul gărzilor naţionale.

Apărarea Apusenilor și înaintarea spre Vest

Rezoluţia de Unire de la Alba-Iulia a dat startul unor operaţiuni militare de anvergură atât pentru apărarea Transilvaniei, cât şi pentru blocarea avansului bolşevic spre centrul Europei. Florian Medrea, primit în Armata Română cu gradul de maior, a primit din partea preşedintelui Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu, însărcinarea să organizeze trupe de voluntari care să apere zona Apusenilor de gărzile maghiare. Armata română intrase în Transilvania, dar nu putea trece Carpaţii Occidentali din cauza acordului guvernului de la Bucureşti cu Antanta. Ulterior, ameninţarea comunistă a schimbat poziţia Franţei, iar Armata Română a înaintat spre Vest.

Sursa:digi24.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE