Știri

Alba Iulia, ieri și azi: Orașul de Jos, locul în care s-a mutat întreaga viaţă orăşenească

Publicat

acum 10 luni

în

16/07/2023

Alba Iulia, ieri și azi: Orașul de Jos, locul în care s-a mutat întreaga viaţă orăşenească

Situat la baza platoului pe care a fost construită cetatea, oraşul de jos s-a constituit în secolul al XVIII-lea, prin deplasarea spre est a locuirii din vechea aşezare ce a existat în jurul fortificaţiei.

Aici s-a mutat întreaga viaţă orăşenească, în timp ce interiorul cetăţii a fost ocupat, aproape în totalitate, de garnizoana austriacă şi de personalul ce deservea Episcopia Romano-Catolică.

Pe noul amplasament s-au construit case, biserici şi alte edificii publice, s-au deschis prăvălii, s-a amenajat o reţea stradală şi, în scurt timp, noua aşezare a prins contur. Dezvoltarea a continuat şi în secolele următoare, oraşul de jos dobândind, treptat, trăsăturile unui veritabil centru urban.

Majoritatea localităţilor cu o vechime considerabilă şi-au modificat în timp, uneori radical, aria locuită, sub influenţa condiţiilor geografice, politice sau militare. La fel s-a întâmplat şi în cazul oraşului Alba Iulia, a cărui suprafaţă ocupată s-a schimbat aproape în fiecare dintre epocile istorice.

O primă modificare notabilă a avut loc la începutul Evului Mediu, când suprafaţa locuită a aşezării de aici nu se mai suprapunea decât parţial cu cea din perioada romană, şi se concentra în interiorul vechiului castru roman, precum şi în partea de vest a acestuia. Ulterior, ea se va extinde, ajungând să ocupe terenuri din dreptul fiecărei laturi a cetăţii. În secolul al XVII-lea, Alba Iulia avea două părţi distincte: Cetatea şi oraşul exterior, acesta din urmă având în componenţă „cartierele” Sf. Maria, Cărămidarilor, Lipova, cărora li se adăuga şi suburbia Maieri.

O nouă etapă a evoluţiei urbanistice a localităţii a debutat la începutul secolului al XVIII-lea, când, după încorporarea Transilvaniei în Imperiul Austriac, noile autorităţi au decis construirea la Alba Iulia a unei fortificaţii bastionare, de tip Vauban, care să o înlocuiască pe cea din perioada medievală. Cum noua cetate urma să ocupe o suprafaţă cu mult mai mare şi, în plus, era necesară realizarea unei zone de protecţie, cu lăţimi cuprinse între 200 şi 500 m, pe care nu puteau fi ridicate edificii, a fost necesară dărâmarea clădirilor de pe arealul oraşului exterior şi mutarea vetrei acestuia spre răsărit.

Lucrările pregătitoare au debutat în 1713 şi, în acest context, au fost demolate aproape toate edificiile, cu câteva excepţii, unele construcţii din partea de nord-est, din apropierea canalului morii, fiind cruţate. Proprietarii lor au fost despăgubiţi şi li s-au pus la dispoziţie terenuri în noul amplasament al oraşului. Cu toate acestea, unii dintre ei au preferat să se mute în alte localităţi din Transilvania, ca Aiudul sau Clujul, sau din Banat, cum a fost Caransebeşul. Refuzul acestora de a rămâne s-a datorat şi condiţiilor existente în noua vatră a oraşului, care se afla într-o zonă mlăştinoasă şi uşor inundabilă.

Totuşi, autorităţile s-au implicat în rezolvarea problemelor, iar între 1714 şi 1720 s-a săpat un canal pe un vechi braţ secundar al râului Ampoi, numit ulterior canalul sanitar, în scopul asanării mlaştinilor din zona centrală a noului oraş.

Biserica „Sf. Treime” din Maieri II a fost primul edificiu ridicat în noua vatră a oraşului exterior, în 1713. În jurul anului 1720, în noua suburbie românească, Lipoveni, a fost construită biserica „Adormirea Maicii Domnului”, cel de-al doilea lăcaş de cult ridicat în noul amplasament al oraşului exterior.

Dintr-un plan din 1738 aflăm care erau întinderea şi structura noii localităţi. S-au constituit un cartier unguresc şi unul german, iar suburbia românească – Lipoveni – se afla în partea de nord-est, dincolo de râul Ampoi. Potrivit memorandistului Rubin Patiţia (1848-1918), aceasta era componenţa oraşului privilegiat. Celelalte două suburbii – Maieri şi Heiuş – purtau împreună numele Alba Iulia-Sat şi, fiind locuite de iobagi, nu făceau parte din oraşul privilegiat. Cartierele erau dispuse în jurul a două pieţe, iar străzile principale aveau ca puncte de plecare aceste spaţii publice şi erau intersectate, din loc în loc, de cele secundare, rezultând o reţea stradală de tip tablă de şah.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, oraşul de jos şi-a continuat dezvoltarea. S-au ridicat noi clădiri, atât laice – locuinţe particulare şi edificii publice, cât şi religioase – biserica mănăstirii franciscanilor (1752-1760) şi biserica reformată (1757-1761). La sfârşitul aceluiaşi secol, după adoptarea decretului de toleranţă din 1781, românii ortodocşi şi-au construit biserici, în 1784 fiind ridicată cea din Lipoveni, iar în 1795 cea din Maieri.

Încă de la începutul existenţei sale, oraşul de jos a fost frecvent inundat de apele Mureşului şi Ampoiului. Dacă cursul primului mărginea localitatea în partea de est, cel de-al doilea o traversa de la nord la est, având pe malul stâng cartierul Lipoveni. Cu toate că la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale veacului următor s-a reuşit îndepărtarea de oraş a cursurilor celor două râuri, ele au continuat să creeze probleme locuitorilor.

În secolul al XIX-lea dezvoltarea urbanistică a localităţii a continuat. Pe terenurile libere s-au construit noi case, biserici, precum şi edificii publice. Între 1824 şi 1826 a fost construită biserica evanghelică, în 1840 a fost ridicată sinagoga veche, în 1854 primăria veche, iar în 1883, sinagoga nouă. Au apărut străzi noi, unele în prelungirea celor existente, oraşul extinzându-se atât spre nord, cât şi spre sud. La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a redus lăţimea zonei de protecţie a fortificaţiei, fapt ce a permis o uşoară dezvoltare spre vest, până pe latura stângă a canalului sanitar.

Aria locuită s-a lărgit în aceleaşi direcţii şi în primele decenii ale secolului XX. S-au construit noi case, dar şi edificii publice, ca Palatul de Justiţie (1908). La începutul anilor ’30 oraşul de jos s-a apropiat tot mai mult de Cetate, ca urmare a împroprietăririi cu loturi destinate construcţiei de case în zona de protecţie a fortificaţiei, proiect iniţiat de noile autorităţi, de care au beneficiat, în special, reprezentanţii noii elite româneşti şi familiile acestora.

Astfel, oraşul de jos a dobândit întinderea şi aspectul pe care le-a păstrat pentru aproximativ o jumătate de veac. Situaţia s-a schimbat însă ca urmare a politicilor promovate de regimul comunist, care, pe lângă industrializarea forţată a ţării, dorea şi realizarea unei rupturi radicale cu trecutul. Dacă în primele două decenii de după instaurarea dictaturii proletare, Alba Iulia a fost relativ ferită de politica de sistematizare a localităţilor, începând cu anii ’70 oraşul de jos a fost mutilat din punct de vedere urbanistic, numeroase clădiri, atât case particulare, cât şi edificii publice fiind demolate, pentru a face loc blocurilor de locuinţe destinate clasei muncitoare. Au dispărut, rând pe rând, importante simboluri ale oraşului, ca primăria veche, hotelurile Europa şi Hungaria (Dacia) şi sinagoga nouă. Construcţiile ridicate în locul lor, în unele cazuri de mari dimensiuni, au ignorat orice regulă de estetică urbană, centrul oraşului dobândind astfel un aspect de improvizaţie ce se cere remediată. (C.A.)

Sursa:memoriaurbis.apulum.ro

Publicitate

Știri

Începe SĂPTĂMÂNA MARE: Ce trebuie să faci în fiecare zi în această perioadă

Publicat

acum 2 ore

în

28/04/2024

Simona Lodroman

Postul Paştelui se încheie cu Săptămâna Mare, a patimilor lui Hristos.

În Săptămâna Mare se face curăţenie generală în gospodării. Curţile sunt măturate, surile sunt curăţate de gunoaie, gardurile sunt reparate, şanţurile sunt curăţate de nămol şi adâncite.

Casele trebuie să strălucească de curăţenie pentru că ele „te blestemă dacă Pastile le prind necurăţate”.

Săptămâna Mare. Lunea Mare

În lunea Săptămânii Mari se scoate totul la aerisit, se lipesc şi se văruiesc casele iar mobilierul este spălat şi reparat. De asemenea, în Lunea Mare se poate spăla.

Până miercuri, inclusiv, sunt permise muncile în câmp. După această zi bărbaţii trebăluiesc pe lângă casă, ajutându-şi nevestele la treburile gospodăreşti.

Săptămâna Mare. În Joia Mare fiecare familie duce la Biserică colaci

În Joia Mare, dată limita slujbelor speciale dedicate morţilor, fiecare familie duce la biserica colaci, prescuri, vin, miere de albine şi fructe pentru a fi sfinţite şi împărţite, apoi, de sufletul morţilor, parte preotului, parte sătenilor aflaţi la biserica, în cimitir sau pe la casele lor.

Până la Joia Mare, femeile se străduiau să termine torsul de frică Joimăriţei care, în imaginarul popular era o femeie cu o înfăţişare fioroasă ce pedepsea aspru lenea nevestelor sau a fetelor de măritat. Uneltele de tortură ale Joimăriţei erau căldură, oală cu jăratec, vătraiul sau cârligul pentru foc.

Această fiinţă mitologică folosea mijloace cumplite de tortură: ardea degetele şi mâinile fetelor şi femeilor leneşe, le pârlea părul şi unghiile şi incendia fuioarele de cânepă găsite netoarse. De multe ori nici flăcăii leneşi, cei care nu terminau de reparat gardurile sau nu îngrijeau bine animalele pe timpul iernii, nu erau iertaţi de aceste pedepse. De fapt, Joimăriţă era, la origini, o zeitate a morţii care supraveghea focurile din Joia Mare şi care, treptat, a devenit un personaj justiţiar ce pedepsea lenea şi nemuncă.

Săptămâna Patimilor. Focurile de Joi-Mari

Conform tradiţiei, în noaptea ce premerge Joia Mare sau în dimineaţă acestei zile se deschid mormintele şi sufletele morţilor se întorc la casele lor. Pentru întâmpinarea lor se aprindeau focuri prin curţi, în faţă casei sau în cimitire, crezându-se că, astfel, ei aveau posibilitatea să se încălzească. Focurile de Joi-Mari erau ruguri funerare aprinse pentru fiecare mort în parte sau pentru toţi morţii din familie şi reprezentau o replică precreştină la înhumarea creştină din Vinerea Mare, conform crestinortodox.ro.

Aceste focuri se deosebesc de focurile ritualice de peste an – focurile de Mucenici, de Lăsatul Secului, de San – George sau de Sânziene. Ele se făceau din plante considerate a avea virtuţi magice ( alun, boz, tei) ce erau adunate de către copii sau de către tinerele necăsătorite.

Focurile se înconjurau cu tămâie şi agheasmă, în jurul lor se aşezau scaune „pentru morţii ce urmau să sosească” şi se dădea de pomană copiilor, vecinilor şi rudelor. Obiceiul se mai păstrează în unele sate din zona montană a Bucovinei (Moldoviţa, Paltin, Argel, Vama, Brodina de Sus etc), purtând denumirea de „încălzitul moşului” dar, de cele mai multe ori, semnificaţiile sale nu mai sunt cunoscute, el având mai ales caracter de divertisment.

Săptămâna Patimilor. Când se face pasca si când se vopsesc ouăle

Joia Mare este ziua în care, de regulă, se prepară cele mai importante copturi pascale: pască,cozonacii cu mac şi nuca şi babele coapte în forme speciale de ceramică. Pască cea mai importantă coptură rituală a Paştelui, se face din făină de grâu de cea mai bună calitate, cernută prin sită deasă, şi are, cel mai adesea, formă rotundă. Aluatul dospit se pune în tavi speciale pentru pască, după care, de jur împrejur, se aşează aluatul împletit din două sau trei sucituri şi se lasă totul la crescut.

În mijlocul tăvii se aşează, apoi, brânză de vacă, pregătită cu zahăr, ouă, mirodenii şi stafide. Peste brânză se face o cruce, din acelaşi aluat împletit, împodobită cu ornamente în formă de floare. Se unge totul cu ou şi se coace în cuptorul încălzit. Altă dată, cojile ouălor folosite la pască nu se aruncau şi nici nu se ardeau.

Ele se strângeau cu multă grijă într-un vas special şi se aruncau în Sâmbătă Paştelui pe o apă curgătoare crezându-se că, astfel, găinile şi puii aveau să fie păziţi de uliu peste vara. Se mai credea că, în felul acesta, se dădea de ştire Blajinilor – popor mitic care trăia sub pământ – că se apropie cea mai mare sărbătoare a creştinilor.

În Vinerea Neagră se ţine post negru

Ultima vineri din Postul Mare este numită în Bucovina Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei creştine, este, ziua în care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul pactului strămoşesc. Din această cauza Vinerea Mare este zi de post negru.

În Vinerea Mare nu se fac copturi

În Vinerea Mare este interzis a se face copturi. Există credinţă că dacă cineva se încumetă a coace în această zi face mare păcat iar coptură nu este mâncată nici măcar de peşti.

În Vinerea Mare, dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, oamenii alergau desculţi prin rouă sau se scăldau tainic în ape curgătoare crezând că, în felul acesta, vor fi sănătoşi pe tot parcursul anului. Seară, însă, întreagă suflare a satului bucovinean mergea la biserica pentru a participa la slujba de scoatere a aerului şi pentru a trece pe sub acesta. în scopuri terapeutice.

Săptămâna Patimilor. Sâmbătă Mare

Sâmbătă Mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când femeile trebuie să pregătească marea majoritate a mâncărilor, să deretice prin încăperi şi să facă ultimele retuşuri la hainele noi pe care urmau să le îmbrace în zilele de Paşti. De obicei, în Sâmbătă Mare are loc şi sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncări tradiţionale: drobul, numit în Bucovina cighir, friptură şi borşul de miel.

Spre deosebire de Crăciun, pentru Paşti nu se pregătesc prea multe feluri de mâncare, de unde şi zicerea: „Crăciunul este satul iar Paştele este fudul”. Principala grijă a oamenilor, înaintea Paştilor, este aceea de a-şi primeni hainele, fiecare gospodină trebuind să aibă o cămaşă nouă, cusută în mod special, iar bărbaţii măcar o pălărie nouă.

Sâmbătă seară fiecare gospodină îşi pregăteşte cu grijă coşul ce urmează a fi dus la biserica, pentru sfinţire.

În el aşterne un ştergar curat şi aşează o lumânare albă, apoi ouă roşii, pască, cozonac,ouă încondeiate, o bucată de slănină, muşchi de porc, şuncă special preparată, zahăr, făină, salată de hrean cu sfeclă roşie fiartă, sare, câţiva căţei de usturoi, o ramură de busuioc, un fir-două de breabăn (numit brebanoc sau bărbănoc), cârnaţi, un miel din aluat copt într-o formă specială etc.

Totul se acoperă cu cel mai frumos ştergar pe care îl are gospodină, semn de preţuire a sărbătorii pascale dar şi de mândrie personală.

Sursa:realitatea.net

Citește mai mult

Știri

Cozonacul, nelipsit de pe meselor românilor de Paște: Când și unde a apărut

Publicat

acum 4 ore

în

28/04/2024

Simona Lodroman

Desertul preferat al românilor, cozonacul, are o istorie îndelungată. Tradiția românească spune că dacă ai cozonac pe masă înseamnă că sărbătorești.

Deși este o prăjitură tradițională românească, acesta este în egală măsură și un desert bulgăresc (kozunak) și un produs de patiserie italiană numită „panettone”.

La originea cozonacului se află pâinea, iar tehnicile de dospire și coacere au evoluat în timp. Drojdia a fost folosită din timpuri străvechi ca ferment pentru dospirea aluatului.

Potrivit descoperirilor arheologice, în Egiptul antic existau cuptoare pentru copt. De asemenea, există desene care datează de aproape 4.000 de ani ce atestă că egiptenii știau să facă mai multe feluri de pâine dospită, unele fiind îndulcite cu miere, scrie unica.ro.

Tot în Antichitate, grecii făceau un tip de cozonac îndulcit cu miere și presărat cu nuci, care se numea „plakous”. Chrysippus din Tyana a menţionat, conform surselor, o reţetă de cozonac cu nuci şi miere pe care, tot el menţionează, l-a gustat în Creta.

Romanii, care au preluat folosirea drojdiei de la egipteni și greci, au diversificat și îmbogățit rețeta pentru cozonaci, adăugând, spre exemplu, ouă, unt, fructe uscate. La început existau două feluri de cozonac ce erau oferite ca ofrandă zeilor: „libum”, un cozonac de dimensiuni mai mici și „placenta”, un cozonac cu brânză, stafide și alune. În Evul Mediu, brutarii europeni făceau deseori cozonaci cu fructe uscate deoarece acestea țineau mai mult timp.

În Marea Britanie, prima reţetă de cozonac apare într-o carte de bucate în 1718, cu recomandarea de a fi copt în forme lungi şi înguste, recomandare care a rămas valabilă şi în zilele noastre. În Anglia secolului al XIV-lea, Geoffrey Chaucer menţionează, în Povestiri din Canterbury, de cozonaci imenşi făcuţi pentru ocazii speciale. Unul dintre cozonaci, de forma unui tort, fusese făcut din 13 kilograme de făină şi conţinea unt, smântână, ouă, mirodenii, stafide şi miere, potrivit unica.ro.

Francezii, cei care în secolul al XIX- lea au adăugat al treilea fel la masă, „desertul”, sunt cei care au pus în valoare cozonacul, mai mult decât alţii. Marie Antoinette a rămas în memoria oamenilor prin fraza pe care a rostit-o atunci când i s-a spus că oamenii nu au nici măcar pâine pe masă, din cauza sărăciei. Viitoarea regină a Franţei ar fi rostit: „Să mănânce cozonac, dacă nu au pâine”.

Mrs. Mary Eales, o cunoscută autoare de cărţi de bucate din Marea Britanie, a scris în 1718, ca recomandare, ca acest preparat să fie copt în forme lungi şi mai subţiri. De atunci datează forma clasică de cozonac. Specialiştii în gastronomie sunt aproape cu toţii de acord că reţeta de cozonac, asa cum o cunoaştem noi astăzi, a fost consacrată în secolul al XIX-lea de europeni, scrie unica.ro.

Citește mai mult

Știri

Să ne cunoaștem frumusețile județului: Spectaculoasa Cascadă Pătrăhăițești-Arieșeni, înaltă de 14 metri, loc de atracție pentru turiști

Publicat

acum 6 ore

în

28/04/2024

Simona Lodroman

Spectaculoasa Cascadă Pătrăhăițești, de lângă Arieșeni, reprezintă o atracție pentru turiști, indiferent de perioada anului

Cascada Pătrăhăițești este o splendidă cădere de apă în 2 trepte, de 14 metri înălțime. Traseul până la cascadă este ușor accesibil, o bună parte din el se poate face și auto.

Cascada Patrahaitesti – dupa numele satului langa care se afla sau Cascada Bucinis – dupa numele raului pe care s-a format.

Cei mai multi turisti viziteaza aceasta cascada in perioada de vara din iulie pana prin septembrie, se poate ajunge la cascada chiar si iarna cand zapada este mica. Cascada merita vizitata si in perioada de primavara si toamna cand datorita topirii zapezilor sau ploilor debitul ei este mult mai mare, deasemenea iarna are un farmec deosebit fiind impodobita de gheata.

Cum ajung la Cascada Patrahaitesti?

Pentru a ajunge la cascada plecand din centrul statiunii turistice Arieseni urmati drumul national spre Vartop circa 1 kilometru pana vedeti un pod de beton pe partea stanga iar langa acesta un mic indicator „Cascada Patrahaitesti 5 kilometri”. De aici urmati drumul forestier lejer si marcajul punct rosu pana in satul Patrahaitesti de unde mai aveti 1,5 kilometri pana la cascada.
Ce pot vizita in apropierea cascadei?

In apropierea cascadei puteti sa vizitati doua muzee – doua ateliere de mestesugarit in care se creaza obiecte de artizanat specifice ciubararitului: tulnice, ciubere, donite, pahare de lemn, sararite, fluiere. Aici puteti sa vedeti cum sunt create aceste obiecte si deasemenea puteti invata sa cantati la tulnic. Deasemnea la localnici gasiti produse traditionale specifice tarii motilor: palinca, afinata, dulceata de fructe de padure etc.

Cascada Patrahaitesti se gaseste la poalele Varfului Curcubata Mica, varf pe care il puteti vizita plecand de la cascada. De sus aveti cel mai bun punct de belvedere asupra Tarii motilor cu casele rasfirate prin toate poienile muntilor pana sus pe creste. Acest traseu nu are marcaj turistic.