În lunea care urmează duminicii Tomei se sărbătoreşte Paştele Blajinilor

Paştele Blajilor sau Paştele Morţilor se ţine în lunea de după Duminica Luminată, la o săptămână după Învierea Domnului.

Tradiţia creştină populară de Paştele Morţilor spune că blajinii sunt de fapt sufletele celor morţi, ale celor care nu mai sunt printre noi. Este o sărbătoare populară cu dată mobilă, sinonimă cu Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor, dedicată spiritelor moşilor şi strămoşilor.

Tradiţia populară spune că blajinii ar fi printre primii oameni de pe pământ, care trăiesc doar 30 de zile pe an cu femeile lor, în scopul procreaţiei. Despre blajini se spune că sunt incapabili să facă rău cuiva, întrucât trăiesc doar în rugăciune şi post, dar eu nu cunosc cu adevărat ziua în care se sărbătoreşte Paştele, fiind anunţaţi despre eveniment de oameni. „Blajinii“ sunt entităţi mito-folclorice despre care se povesteşte că trăiesc pe „Tărâmul Celălalt”, în „Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei”, râu mitic aflat la horarul dintre cele două lumi. Li se mai spune „Rogmani” (Moldova), „Ragmani” (Maramureş), „Rohmani“ (Bucovina), sau „Rugmani” (Năsăud) şi se crede că s-au întrupat din sufletele curate ale copiilor morţi nebotezaţi sau că ar fi descendenţi ai oamenilor primordiali prezenţi la facerea lumii şi că, încă de pe atunci, susţin stâlpii Pământului. Singurul moment din an când oamenii pot comunica cu „Blajinii“ este cel pascal.

Singurul moment din an când oamenii pot comunica cu „Blajinii“ este cel pascal. Atunci tinerele fete neajunse la pubertate şi femeile „iertate” aruncă coji de ouă roşii pe apele curgătoare, pentru ca o săptămână mai târziu, şi anume în a doua luni după Paşte, aceste fiinţe enigmatice să primească vestea Învierii Mântuitorului. Îi poţi auzi cum se bucură de sărbătoare lipind urechea de pământ, însă preţul pe care îl vei plăti este pe măsură: vei rămâne surd pe viaţă. În poveştile populare, „Blajinii” sunt blânzi, înţelepţi şi pururi fericiţi, nu cunosc războiul, răul, ura, minciuna iar rugăciunile lor ţin omenirea întreagă, scrie Adevarul.ro.

Paştele blajinilor sau Paştele morţilor ori Paştele Mic reprezintă în sine amintirea tuturor celor ce au adormit întru Domnul, fie ei pregătiţi – spovediţi, împărtăşiţi şi cu lumânare – sau nepregătiţi. Credincioşii depun ofrande pe morminte, bocesc morţii, împart pomeni, întind mese festive în cimitir, lângă biserică sau la iarbă verde. Această sărbătoare este marcată în Banat, Transilvania, Bucovina şi Maramureş, scrie Agerpres.
Sărbătoarea este un prilej deosebit de comemorare a morţilor, este o zi în care familiile se reunesc, la cimitir, pentru a se bucura de Lumina Învierii, împreună cu cei dragi, plecaţi dintre noi. Se crede că de Paştele Blajinilor sufletele morţilor sunt libere şi pot gusta din mâncărurile pregătite special pentru ei şi date de pomană.

Astfel, oamenii îşi imaginau că pot petrece Paştele cu moşii şi strămoşii ”aici”, prin venirea spiritelor morţilor când se deschid mormintele şi cerurile la Joimari sau separat, oamenii ”aici” şi Blajinii ”acolo”, dar cu alimente şi băutura expediate prin diferite tehnici de oamenii de ”aici”.

Legătura dintre pământeni şi Blajini se face, conform tradiţiei, la Paştele Rohmanilor, prin cojile de ouă pe care oamenii, recunoscători pentru rugăciunile şi faptele bune ale Blajinilor, le aruncă în ape curgătoare în Vinerea Mare sau în Sâmbăta Paştilor. Plutind pe ape, ele vor ajunge pe Apa Sâmbetei, în lumea unde locuiesc aceste făpturi minunate, vestindu-i astfel că a sosit timpul să serbeze Paştele.

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

În tradiția noastră populară, luna Mai este timpul florilor (Florar, Florariu) și exuberanța vegetației (Frunzar).

Din bătrâni, se spune că în luna lui “Florar”, Raiul coboară pe pământ și înverzește totul, este o lună plină de prospețime și culoare.

Tuturor ne plac florile. Le iubim pentru că înseamnă viață, bucurie și speranță, pentru că transmit emoții și trezesc pasiuni pentru cǎ florile sunt cuvinte nerostite. Ele poartǎ semnificații complexe și subtile, astfel simplu gest de a oferi o floare este echivalentul a o mie de cuvinte. Fie că sunt mici, plăpânde, gingașe, de câmp, ori de grădină, silfide sau impresionante, cu ori fără parfum, florile ne aduc zâmbetul pe buze, bucuria ȋn suflet. Sunt prezente ȋn cele mai importante momente ale vietii noastre. Ele simbolizează dragostea, prietenia, compasiunea, ne fac să fim mai buni, mai aproape de natură. Florile sunt simboluri frumoase ale naturii, prin care ne arată cât de mult ne iubeşte. ( Goethe ) Cunoscută drept luna florilor, luna mai transformǎ câmpul și grădinile în adevărate oaze de frumusețe și culoare, rupte parcă din basme.

Ce flori înfloresc în luna mai:

Panseluţele – sunt flori viu colorate care iubesc căldura şi lumina. Acestea sunt probabil cele mai populare flori ale lunii mai. Gingașe, timide dar pline de culoare, panseluţele ne ȋncântă privirile ȋn fiecare primăvară. Ele redau culoarea grădinii și dau culoare vieţii după o iarnă lungă. Numele panseluţelor vine din cuvântul francez pensée, care ȋnseamnă gândire, gând. Acest nume a fost preluat de către britanici ca un al doilea nume pentru violete ȋnca din epoca victorianǎ, când aceastǎ floare era văzută ca un simbol al aducerii aminte, al romantismului, al gândurilor de iubire. O legendă britanică povestește că panseluţele au fost folosite de către cavalerii regelui Arthur, Cavalerii Mesei Rotunde, pentru a prevesti viitorul. Aceștia smulgeau câte o petală și ȋi căutau semnele secrete. Dacă petala avea patru dungi, ȋnsemna speranţă. Dacă dungile erau groase și ȋnclinate spre stânga, ȋnsemna o viaţă plină de necazuri. Dungile ȋnclinate spre dreapta semnificau belșug și prosperitate până la sfârșitul vieţii. În trecut, petalele ȋn formă de inimă au făcut ca panseluţa să fie un ingredient al unei poţiuni de dragoste. Panseluţele sunt viu colorate, ȋn sute de variante.

Petuniile – renumite pentru diversitatea lor coloristică, sunt flori iubitoare de soare. Cu un parfum deosebit, petunia se prezintǎ ȋn culori puternice și foarte variate, iar vara o ȋntậlnim, adesea, alǎturi de mușcate și regina nopții. Petunia este una dintre cele mai populare plante. Originare din America de Sud (Argentina, Brazilia), petuniile au cucerit Europa spre începutul secolului al XIX -lea. Numite și flori de tutun (sunt rude cu planta de tutun), sau florile verii ori florile cu o mie de culori, petuniile sunt pline de flori de la începutul verii până la mijlocul toameni. Una din marile calități ale petuniilor sunt culorile florilor, extrem de variate și plăcute – de la alb, roz, galben, roşu, violet, albastru, sau numeroase combinații dintre acestea. Trebuie spus pentru cei care nu cunosc aceste flori că petuniile sunt printre cele mai spornice și mai frumoase plante cu flori, extrem de rezistente și foarte puțin pretențioase.

Florea de piatra – această plantă cu flori mici şi viu colorate stă înflorită până toamna, în lunile septembrie sau octombrie. Se înmulţeşte rapid prin seminţe şi necesită îngrijire special. Este una dintre cele mai adaptabile plante, de o frumusețe aparte. Despre această floare se spune că atrage bunăstarea și norocul în casa ta. Însă, este aproape imposibil să nu-i îndrăgești și florile viu colorate.

Laleaua – acum 1000 de ani, lalelele sălbatice creșteau ȋn Persia. Floare originară din Asia, laleaua a fost cultivată și ȋncrucișată pentru ȋntâia oară de către turci. Cântată de către poeţii persani, reprezentată adesea ȋn pictură și grafică de catre artiștii turci, laleaua a devenit la un moment dat un simbol al imperiului otoman. Conform unei legende persane, un tânăr pe nume Farhad se ȋndragostise de frumoasa Shirin. Ajungând la el vestea că iubita sa a fost ucisă, Farhad și-a ȋncălecat calul favorit și a pornit ȋn goană către Shirin, dar s-a prabușit de pe o stâncă și și-a găsit moartea. Din fiecare picătura a sângelui său scursă ȋn pământ a răsărit apoi câte o lalea purpurie, simbol al dragostei perfecte sau pasionale. O floare eleganta, un simbol al iubirii, cu o varietate de culori, rosii, roz, galbene, albe, albastre, purpurii, mov, laleaua este o floare iubita in intreaga lume.

Margareta – florile albe sub formă de stele sunt originare din regiunile aride și însorite ale Africii. Se spune despre margarete că sunt stelele pământului. Nu știm exact daca stelele s-au născut din margarete sau margaretele sunt stele, dar comparația este perfectă și frumoasă. Se spune că, cu multe milioane de ani în urma, stelele trăiau pe pământ. Într-o noapte însă, din motive neştiute, stelele au dispărut pentru a apărea mai apoi pe bolta cerească. În locul lor au apărut margarete, considerate de atunci ca fiind stele ale pământului. Oficial margaretele sunt flori de câmp, care pot fi întâlnite frecvent pe pășuni și pajiști Legenda Margaretei – Legenda spune cǎ Margareta era o prințesǎ deosebit de frumoasǎ, care fusese promisǎ la naștere Ȋmpǎratului Florilor. Margareta se ȋndragostește de un prinț nespus de frumos și viteaz. Cei doi plǎnuiesc sǎ fugǎ ȋmpreunǎ pentru a se putea cǎsǎtori. Ȋmpǎratul Florilor aflǎ și ȋl provoacǎ pe prinț la duel. Cei doi se bat ȋn sǎbii și paloșe trei zile și trei nopți și ȋn final prințul este ucis. Speriatǎ și ȋndureratǎ, Margareta fuge ȋn munți, iar Ȋmpǎratul Florilor fuge pe urmele ei. Dậndu-și seama cǎ nu are scǎpare, Margareta se roagǎ, plậngand, sǎ moarǎ mai bine decật sǎ fie a Ȋmpǎratului Florilor. Ruga ȋi este ascultatǎ și Margareta moare, iar lacrimile ei sunt transformate ȋntr-un șirag de perle. Ȋndurerat și dậndu-și seama de greseala fǎcutǎ, Ȋmpǎratul Florilor o transformǎ pe Margareta ȋntr-o floare albǎ, pentru ca aceasta sǎ poatǎ trǎi veșnic fǎrǎ ca cineva sǎ o poatǎ atinge. Simbol al simplităţii, prospeţimii şi purităţii, margaretele sunt un adevărat compliment adus frumuseţii. Ȋn cercurile magice, margaretele sunt asociate cu planeta Venus. Primăvara, margaretele sunt folosite pentru a semnifica zona sudică a unui cerc magic și pentru decorarea altarelor neopăgâne. În creştinism, margareta este consideratǎ a fi floarea Sfintei Maria Magdalena, fiind numită şi „magdalena” sau „floarea inocenței. Numele românesc margaretă corespunde cu cel francez (marguerite) și german (Margareten) și, cel mai probabil, aceasta este și originea sa etimologică. Popular îi se mai spune mărgărită, iar regional este numită aurată, roman, romaniță-mare. Ȋn cercurile magice, margaretele sunt asociate cu planeta Venus. Primăvara, margaretele sunt folosite pentru a semnifica zona sudică a unui cerc magic și pentru decorarea altarelor neopăgâne.

Crinul – o frumuseţe regală Poate nu știați cǎ există peste 100 de specii de crini care cresc în Europa, Asia, India, Canada Sudică, Statele Unite ale Americii, Filipinele şi nordul Mediteranei. Istoria spune că aceste minunate flori sunt în ciclul de cultivare de peste 3.000 de ani şi că au început a fi folosite în arta florală încă de pe vremea celei de-a 18-a dinastii a Egiptului. Crinii, din familia Lilium, cunoscuţi pentru parfumul lor, înfloresc în lunile mai, iunie şi iulie. Cunoscut şi foarte preţuit încă din antichitate, când era consacrat zeiţei frumuseţii, crinul e o plantă de grădină apreciată şi în zilele noastre, pentru deosebitele calităţi decorative ale florilor parfumate. Crinul era un simbol al antichităţii greceşti şi al celei romane, fiind atribuit zeiţelor căsătoriei şi ale fecundităţii: Hera, soţia lui Zeus, Jupiter. Există şi o legendă potrivit căreia Hera, alaptandu-l pe fiul ei, Hercule, scapă câteva picături pe Pământ. Picăturile au format Calea Lactee, iar cele ce au căzut direct pe sol, au înflorit, devenind crini albi! Crinul e şi un simbol heraldic, aflându-se printre simbolurile stemei nobile şi ale conducătorilor: leul, acvilă şi crucea. Obiceiul îşi are originile în Evul Mediu, iar prima folosire s-a petrecut în 1211. De obicei, crinul regal e de culoare galbenă şi este în aşa fel aşezat încât seamănă cu o coroana!

Iasomia – sau lămâiţa. Iasomia este un arbust cu flori albe, roze, galbene sau purpurii, cu un parfum puternic diafan, originar din Caucaz, zona munţilor Himalaya, din Persia si Kashmir, venerată şi considerată o plantă sacră, floare sfântă a zeului hindus al dragostei, Kama. Numele de iasomie vine de la cuvantul persan „yasmin” care înseamnă „dar al Domnului”. În China, floarea de iasomie simbolizează delicateţea femininǎ, în Siria floarea de iasomie este simbol al Damascului, numit şi „Oraşul iasomiilor”, iar în India floarea este împletita în cununi şi prezentă în ceremoniile de nuntă prevestind viitorului cuplu dragoste eternă. În fiecare primavară ne ȋmbată cu mirosul ei,mireasma sa adie plăcut inducând o stare de relaxare, de bine.

Gălbenelele – sunt cultivate prin grǎdini pentru florile lor galben-portocalii. Poporul le mai numeste ochi-galbeni, roșioarǎ sau rujulițǎ. Aceste plante înfloresc în luna mai şi rezistă până în luna septembrie. Sunt cunoscute pentru proprietăţile lor farmaceutice. În antichitate, gălbenelelor li s-au atribuit proprietăţi magice. Egiptenii foloseau gălbenelele la rejuvenarea pielii. Grecii şi romanii o foloseau în diferite garnituri culinare. În India, din antichitate şi până în prezent, gălbenelele au fost şi sunt folosite în ghirlande pentru nunţi şi alte ritualuri religioase, atribuindu-i putere de protecţie şi profeţie. Gălbenelele au un spectru extrem de variat de folosire: în tratamente naturiste şi homeopatice

Bujorul – apreciat pentru florile bogate şi parfumul puternic, bujorul înfloreşte în mai şi ţine până în iunie. Ȋntotdeauna asociat cu frumusetea, tinerețea, sǎnǎtatea și vigoarea, bujorul este prezent ȋn folclorul romậnesc ȋn toate zonele țǎrii. Bujorul românesc este o specie de floare unică în Europa, care creşte doar în anumite zone din România. Floarea rară a supravieţuit erei glaciare. În ţară există cinci rezervaţii naturale de bujori româneşti, zone protejate prin lege de câţiva ani. Una dintre rezervaţii se găseşte în Pădurea de la Troianul. De numele bujorului românesc se leagă vechi legende şi superstiţii.
La începutul secolului al XIX-lea, Bujor era numele unui haiduc, numit astfel după culoarea aprinsă a părului. În cultura populară, bujorul este adesea asociat cu dorul, cu frumuseţea fizică sau cu dragostea. Îl întâlnim în versurile lui Eminescu, ale lui Coşbuc sau Alecsandri, dar şi în unele dintre poeziile publicate de Caragiale în Moftul Românesc (nr. 17, 1893). Plecând de la semnificaţiile bujorului în folclorul românesc, de la prezenţa sa în literatură, pictură şi mai ales în motivele tradiţionale ale portului popular, Florin Toma, conferenţiar doctor în cadrul Facultăţii de Horticultură din Bucureşti a pus bazele unui proiect inedit. padurea-troianu „Bujorul românesc, floarea naţională a României” este proiectul pe care profesorul Toma l-a iniţiat în urmă cu doi ani. Cu gândul ca şi noi, românii, să avem un simbol floral care să ne reprezinte. I s-a alăturat Andreea Tănăsescu, antreprenor şi fondatoarea comunităţii „La blouse roumaine”. Un lucru mai puţin ştiut, spun iniţiatorii proiectului, este faptul că în România, motivele florale cusute pe ia românească reprezintă, de fapt, bujori. “Este un element de identitate naţională aşa cum este steagul, aşa cum sunt toate celelalte elemente ale identităţii noastre, ia, costumul popular“ (Florin Toma)

Macul – floarea cậmpiilor. Macii înfloresc tot în luna mai şi cresc chiar şi la marginea drumurilor. Originar din zona marii Mediterane, macul este o floare cunoscutǎ de peste 3000 de ani și asociatǎ cu diverse legende. Ȋn Grecia anticǎ, macul era un simbol al bogǎției și fertilitǎții, ȋn Egiptul antic era folosit ca analgezic, pentru a calma durerile și liniști copiii care plậngeau (datoritǎ opiumului pe care ȋl conține), iar ȋn Evul Mediu se credea ca fumul produs de arderea macului poate alunga spiritele rele. Macul este o floare fermecǎtoare, pe care ne bucurǎm sǎ o vedem in fiecare varǎ pe cậmpii, ȋn lanurile de grậu, pe marginea drumului și ȋn grǎdini. Macii roșii sunt cei mai cunoscuți, dar existǎ și maci albi, roz, mov, galbeni și portocalii.

Lǎcrǎmioarele – planta are mai multe denumiri populare precum: cerceluș, clopoțele, clopoței, coada-cocoșului, curpina de pǎdure, dumbrǎvioara, floarea turcului, flori domnești, geogițe, iarba lui Sfintu Gheorghe, iarba margǎritarului, lǎcrǎmița, margǎrit, margǎritare, mǎrgea, pǎhǎruțe. Denumirea științificǎ majalis sau maialis ȋnseamnǎ „aparținậnd lunii Mai”. Vechile cǎrti astrologice au pus planta sub dominația lui Mercur, de cậnd Maia, fiica lui Atlas, a fost mama lui Mercur (cunoscut și ca Hermes). Legenda spune că trăiau odinioară, în mijlocul unui castel din basme doi copii de rege: un băiat și o fată. La naștere, cei doi copii primiseră de la zâna lor cea bună cele mai minunate daruri: frumusețe, înțelepciune, cumințenie. Cei doi copii crescuseră împreună și își petreceau majoritatea timpului împreună, jucându-se în grădinile castelului, grădini pline cu flori. Din păcate, atunci când copiii au împlinit 10 ani, o boală nemiloasă a cuprins ținutul în care locuiau. Fata regelui, devine din ce în ce mai slabă și până la urmă moare. Băiatul regelui care ținea foarte mult la sora lui de care era nedespărțit, a început atunci să plângă și nu s-a mai putut opri. Atunci lacrimile sale s-au transformat în niște flori albe, micuțe, care s-au așternut peste toate văile și grădinile unde se jucau până atunci cei doi prinți. Florile născute din lacrimile sale au căpătat numele de lăcrămioare. Lăcrămioarele sunt flori pline de gingăşie şi prospeţime simbolizează inocenţă şi dragoste pură, taincă..

Iubim luna MAI pentru toate frumusețile pe care le aduce cu ea: abundenţă de flori, parfum de liliac şi de lăcrămioare, mult soare, cậmpuri pline de verde proaspăt, dimineţi cu poftǎ de plimbări, de visuri noi și de viaţă!

Sursa:orientromanesc.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE

Castrul Legiunii a XIII-a Gemina, după o primă fază de construcţie, sub forma unui val de pământ (castrum estivum), care a fost înălţat după ocuparea Daciei (106 d. Hr.), a cunoscut, aproximativ o jumătate de secol mai târziu (sfârşitul domniei lui Hadrian 138 d. Hr., începutul domniei lui Antoninus Pius), a doua fază de piatră (castrum stativum), a cărei existenţă activă a durat până la părăsirea provinciei de armată şi administraţie romană (271 – 275 d. Hr.).

O prezentare sumară a formei, dimensiunilor sau a poziţiei în teren a castrului, enunţarea elementelor aflate în componenţa sistemului de apărare şi a modului lor de dispunere, la care se adaugă sistematizarea interiorului, ne dezvăluie importanţa şi caracteristicile taberei militare întemeiate şi organizate de soldaţii şi ofiţerii romani la Apulum.

Orientată pe direcţia est – vest, forma patrulateră a noii fortificaţii se regăseşte în traseul zidurilor de piatră, care aveau laturile aproximativ egale (480 x 432 m), delimitând o suprafaţă interioară de aproximativ 20,7 ha.

Principalele elemente care intrau în alcătuirea curtinei urmăreau respectarea unor reguli stricte de eşalonare de la exterior spre interior şi erau formate din următoarele componente: şanţul de apărare, berma, zidul de piatră, valul de pământ şi drumul de rond al soldaţilor.

Şanţul (fossa).

Larg şi adânc, şanţul constituia primul obstacol în exterior, fiind amenajat în faţa zidului, la o anumită distanţă de acesta, lăţimea bermei fiind variabilă. El a fost surprins pe trei dintre laturile sale și avea o formă trapezoidală inversată, cu pantele înclinate diferit şi baza dreaptă (dim: 7m la coronament; 2,5 m la bază; 5-6 m adâncimea; 5 m lăţimea bermei).

Zidurile de piatră (murus)

Principalul element de apărare al castrului îl constituia zidul alcătuit din blocuri masive de piatră escavată din carierele de la Şard, Ighiu şi Ampoiţa, fasonate, dispuse în două rânduri şi legate cu umplutură (emplecton).

Dimensiunile zidurilor par să fi fost impresionante (7 m înălţime; 2,10 m grosime; 2,15 adâncimea fundaţiei). Pe fiecare dintre laturile sale zidul era străpuns de deschideri ample pentru porţile de acces, avea turnuri la colţ şi de curtină, iar în partea superioară era prevăzut cu creneluri. Zidul de incintă a rămas principalul element din sistemul de apărare al castrului roman, care s-a păstrat parţial în structurile de apărare ale vechii cetăţi medievale, până în secolul al XVIII-lea. El mai poate fi văzut pe unele porţiuni ale laturii, la sud sau în componenţa fundaţiilor la unele clădiri medievale (palatul episcopal, zona fostei monetării).

Turnurile (turris)

Existenţa turnurilor de apărare la castrul Legiunii a XIII-a Gemina, poate fi dovedită, în cazul celor de flancare a porţilor – prin asizele de suprafaţă păstrate la poarta de sud sau a turnurilor de colţ – prin fundaţiile descoperite la intersecţia laturilor de est şi vest. Pe latura de vest pe aliniamentul zidului exterior au mai fost identificate două turnuri de curtină.

Porţile (portae)

Poarta de est (porta praetoria) era în corespondenţă cu poarta de vest (porta decumana – identificată parțial pe str. Nicolae Iorga), ambele fiind situate la mijlocul laturilor.

Utilizate pentru facilitarea legăturilor cu exteriorul, porţile castrului au fost amplasate simetric, câte una pe fiecare dintre cele patru laturi.

Porţile principalis – dextra şi sinistra – împărţeau castrul în zone inegale străbătând zidurile de sud şi de nord, la o distanţă mai mică (1/3), faţă de latura răsăriteană. Circulate erau toate porţile, înlesnind legătura cu marea aşezare civilă Apulum dezvoltată, mai intens în zonele de nord, vest şi sud-vest, cu drumurile secundare care duceau la Ampelum (Zlatna), Alburnus Maior (Roşia Montană) respectiv Blandiana sau cu drumul imperial spre Brucla (Aiud), Potaisa (Turda), Napoca (Cluj Napoca) etc.

Degajată şi adusă la lumină după aproape două milenii de la edificare, poarta de sud a castrului (porta principalis dextra) mai păstrează deasupra solului structurile de bază ale turnurilor de apărare şi deschiderea amplă, cu pilon central pentru intrarea dublă, făcând posibilă o eventuală reconstituire a formelor sale originare.

Deschiderile ample (10 m lăţime), flancate de turnuri puternice (8,40 m x x6,00 m) şi înalte, confereau porţilor un aspect de monumentalitate, rolul lor funcţional fiind dublat de un mesaj emblematic, triumfal.

Valul de pământ (agger)

A fost descoperit doar pe latura de sud, astfel încât acesta poate să provină din prima fază de construcţie a castrului de pământ, o reutilizare a lui fiind posibilă în faza a doua, pentru consolidarea curtinei de piatră.

Drumul de rond (via sagularis)

Pentru a proteja soldaţii şi clădirile de eventualele proiectile aruncate peste zid, în jurul curtinei, la interior, se lăsa un spaţiu liber destul de larg (aprox. 8 m) numit intervallum. Uneori acesta se identifică cu drumul de rond al formaţiunilor de pază sau era folosit ca teren pentru exerciţii. La castrul de la Apulum, drumul soldaţilor a cunoscut două faze de construcţie, fiind amenajat la niveluri şi cu materiale diferite (mai coborât şi cu pietriş în prima fază, mai înălţat şi cu lespezi de piatră în faza a doua).

Organizarea internă a castrului

Rolul determinant în organizarea spaţiului din interiorul fortificaţiei, prin importanţă şi orientare, îl deţineau căile de comunicaţie.

Drumurile mai largi (8-10 m), făceau legătura între cele patru părţi sau delimitau suprafaţa internă în zone mari, bine determinate, în timp ce aleile, mai înguste (2-4 m), creau intervalele necesare între clădiri, înlesnind deopotrivă deplasarea trupelor şi paza obiectivelor.

Via principalis era magistrala care străbătea castrul în lateral, pentru a realiza legătura pe direcţia sud-nord, între porta principalis dextra şi porta principalis sinistra. Se crea astfel o zonă răsăriteană a castrului (praetentura), care ocupa 1/3 din suprafaţa internă a fortificaţiei, urmărindu-se astfel obţinerea spaţiului necesar construcţiilor reprezentative.

Via praetoria, cea de a două arteră importantă de comunicaţie, străbătea parţial castrul, de la est la vest, legând poarta cu acelaşi nume (porta praetoria) de clădirea comandamentului, în faţa căreia se intersecta cu via principalis, astfel încât zona răsăriteană era divizată în suprafeţe egale.

Via decumana forma cel de al doilea segment pe axa vest-est întrerupându-se în spatele clădirii comandamentului, pentru a delimita la rândul său zona apuseană în două părţi egale.

În acest mod, partea centrală a castrului – cea mai bine situată şi apărată – se afla la intersecţia arterelor principale de circulaţie, aici fiind grupate clădirile importante din incintă: sediul comandantului (praetorium), cu încăperile care adăpostesc visteria (argentaria), însemnele şi steagul alb al legiunii (signum), templul (aedes), depozitele de alimente (horrae). Delimitate de via praetoria şi via decumana, mărginite şi protejate de via sagularis, suprafeţele din praetentura (de est) şi retentura (de vest) erau destinate barăcilor-locuinţe pentru militarii din unităţile de elită şi trupele auxiliare.

În condiţiile în care o reconstituire sistematică a organizării suprafeţei interioare la castrul Legiunii a XIII-a Gemina, de la Apulum, nu se poate face din cauza distrugerilor şi a transformărilor radicale petrecute odată cu reconstrucţia incintei, valoarea componentelor curtinei de apărare păstrate până astăzi (poarta de sud, părți ale zidului de piatră din fundaţiile clădirilor medievale sau cele păstrate la suprafaţă), segmentul de via principalis și parte a principiei dezvelite cu ocazia refacerii căilor de acces în cetatea austriacă, devin inestimabile, constituindu-se într-o mărturie singulară a realităţilor istorice locale, de acum două milenii.

Sursa:apulum.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE