Știri

Părinții care fac aceste lucruri vor avea copii cuminți!

Publicat

acum 4 ani

în

03/10/2020

Să fii părinte este o misiune grea, asemănătoare cu efortul artistului de a scoate din piatra neșlefuită o statuie perfectă. Relația părintelui cu copilul său se va reflecta în acțiunile acestuia din urmă, inclusiv în problemele sale comportamentale, în starea de dependență, în crizele emoționale și, pe termen lung, în reușita sa în viață. Deși nu există o rețetă pentru a crește un copil cuminte, cercetările psihologice au demonstrat că anumite conduite și atitudini ale părinților pot influența decisiv evoluția și succesul viitor al odraslelor lor.

Orice părinte își dorește ca fiul sau fiica lui să nu intre în necazuri, să învețe bine și să ajungă să facă lucruri minunate când va deveni adult. Dar care este, în realitate, diferența dintre un copil cuminte și unul rebel și indisciplinat? Mulți dintre noi nu putem să spunem exact. Un copil cuminte trebuie să asculte mereu de părinți? Să fie respectuos? Să se descurce bine la școală? Câte lucruri ar trebui să facă un copil, ca să-l considerăm cu adevărat cuminte? A fi cuminte nu înseamnă a fi perfect. Implică, probabil, calități precum compasiunea, înțelegerea, auto-controlul, relațiile pozitive cu ceilalți. Dar „cumințenia” nu trebuie să contravină independenței, capacității de a găsi soluții și încrederii în sine a copilului. Tocmai de aceea este greu de găsit o definiție a sa. Un lucru este sigur: un copil bun are nevoie de încă un ingredient pentru a se „desăvârși””. Anume, de părinți pe măsură.

Dar ce pot face părinții ca să modeleze caracterul copilului?

Părintele este primul și cel mai puternic model al copilului. Fiecare cuvânt al său este un stimul sau o frână în calea copilului. Fiecare acțiune a sa este o lecție pe care cei mici- viitori adulți – și-o întipăresc în adâncul sufletului. În calitate de părinți, nu ne permitem să fim altfel decât cerem copilului pe care îl creștem. Un copil „cuminte” între părinți violenți sau impulsivi este, de fapt, un copil paralizat. Un copil care preia responsabilitățile adulților în casă, pentru că așa i se spune, nu-și mai poate trăi copilăria. Copilul care plânge în hohote la școală pentru că a luat o notă mică și va fi certat acasă, este, de fapt, un copil plin de frică. Aceste forme de ascultare și supunere trebuie din start eliminate: ele garantează doar nefericirea viitoare a copilului. „Cumințenia” se poate măsura doar în armonia dintre copii și părinți, în interacțiunea lor constructivă și plină de iubire. Copiii cuminți au părinți la fel de cuminți, părinți care știu să echilibreze cerințele lor cu fericirea copilului. Iată ce fac părinții care au copiii cuminți:

Au o relație sănătoasă unul cu celălalt

Copiii care provin din familii conflictuale, cu certuri, violență casnică sau părinți divorțați, au tulburări comportamentale mult mai frecvente decât cei din familii cu relații armonioase, după cum demonstrează și un studiu al Universității din Illinois. Chiar daca locuiesc cu un singur părinte, dar în condiții non-conflictuale, copiii sunt mult mai echilibrați decât cei care locuiesc cu ambii părinți, care, însă, nu se înțeleg, arată Robert Hughes, profesor la departamentul de dezvoltare umană și comunitară al Universității. Conflictele dintre părinți, înainte de a divorța, se imprimă puternic în memoria copilului, influențându-i comportamentul și reacțiile emoționale.

Își iubesc copilul, dar nu îl țin în puf

Un studiu din 2014, realizat pe 243 de persoane, a arătat că acei copii care au primit o îngrijire atentă, plină de sensibilitate, în primii ani de viață, au avut rezultate mai bune în școală, au dezvoltat relații armonioase și s-au bucurat de realizări mai mari în viața adultă. Atașamentul și afectivitatea sunt adevărate chei ale comportamentului infantil, dar trebuie să fie completate de încurajarea independenței copilului și responsabilizarea corespunzătoare vârstei. A ține copilul „în puf” este un neajuns la fel de mare că a-l priva de atenția și mângâierile tale. Un copil cuminte este cel care are o relație sănătoasă cu părintele, care se simte complet înțeles și încurajat de acesta. Nu trebuie confundată necesitatea copilului de a primi iubire și atenție cu răsfățul. Răsfățul nu este niciodată rezultatul faptului de a arăta copilului prea multă dragoste; de obicei, este consecința tendinței de a da lucruri materiale în loc de atenție și afecțiune.

Stimulează dezvoltarea socială a copilului

Cercetătorii de la Universitatea de Stat din Pennsylvania și de la Duke University au urmărit mai mult de 700 de copii, într-un studiu longitudinal de la grădiniță până la vârsta de 25 de ani. Studiul a arătat o corelație semnificativă între abilitățile lor sociale de când erau mici și succesul ca adulți, două decade mai târziu. Abilități precum capacitatea de a coopera cu ceilalți, de a fi de ajutor, de a-și înțelege sentimentele și a-și rezolva problemele au fost asociate cu succesul și adaptarea la vârsta adultă. „Acest studiu a arătat că a-i ajuta pe copii să-și dezvolte abilitățile sociale și emoționale este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate face un părinte pentru a-l pregăti pentru o viață armonioasă”, a arătat Kristin Schubert, director la fundația care a finanțat cercetarea.

Nu sunt stresați, sau nu arată copilului asta

„Stresul mamei, atunci când are probleme la muncă și încearcă să găsească timp și pentru copii, îi poate afecta puternic pe aceștia.” , arată co-autorul unui studiu recent, realizat de Universitatea Bowling Green State. Contagiunea emoțională este un fenomen real, care explică de ce starea de epuizare și frustrare a părinților se transferă la copii. Iar când sentimentele tale sunt atât de tulburate, cum ai putea pretinde reacții echilibrate de la copilul tău?

Își învață copilul să respecte regulile și să-și asume consecințele

Nu este ușor să dezvolți o relație bazată pe respect cu copilul tău. Autoritatea excesivă inspiră teamă, determina dependență și îndepărtează sufletește. Permisivitatea inhibă abilitățile sociale și dezvoltarea emoțională a copilului și nu încurajează maturizarea. Un copil cuminte ascultă de părinți nu din obligație, ci pentru că are încredere în ei și în sfaturile lor, pentru că a învățat din experiență să-i aprecieze și să le caute aprobarea.

Astfel de părinți îi învață pe copii o manieră rațională de asumare a responsabilităților și consecințelor acțiunilor proprii. Ei nu vor spune niciodată „Faci astfel pentru că așa am hotărât eu sau pentru că așa trebuie”, ci le vor arăta copiilor, pas cu pas, legăturile dintre faptele lor și rezultatele obținute. Vor dobândi astfel rol de îndrumători și respectul copilului lor. Foarte importantă în trasarea regulilor este consecvența. „Dacă regulile tale variază de la o zi la alta sau dacă tu te dezici câteodată de propriile reguli, comportamentele nepotrivite ale copilului reflectă această inconstanță. Cel mai important instrument al părintelui pentru respectarea regulilor este consecvența. Când părinții nu sunt consecvenți, copiii sunt confuzi și încalcă mult mai ușor prescripțiile impuse”, susține Laurence Steinberg, PhD, în cartea să „The Ten Basic Principles of Good Parenting”.

Știu să empatizeze cu copilul

Mulți părinți se plâng de copiii lor, deveniți adolescenți, spunând că nu se mai înțeleg cu ei și că se tem de reacțiile și acțiunile lor. În realitate, de multe ori, părintele nu ține pasul cu dezvoltarea copilului. Vârsta afectează puternic comportamentul copilului. Un adolescent poate fi iritabil, nervos, depresiv.

Poate dormi prea mult sau prea puțin, poate avea probleme de învățare. Simte nevoia să fie mai independent, iar cuvântul prietenilor începe să conteze mai mult decât al părinților. Transformările din corpul și mintea sa determină reacții neașteptate, care îi surprind și îi îngrijorează pe părinți. Dar a-l forța să răspundă regulilor noastre și a face presiuni asupra lui nu este răspunsul la aceste schimbări. Un părinte trebuie să se documenteze legat de trăsăturile fiecărei vârste și să nu catalogheze cu ușurință schimbarea ca abatere de la disciplină. Este absolut natural că regulile valabile la vârsta de 8 ani să fie total nepotrivite la 14 ani. Un copil care-și afirmă independența și personalitatea nu este neapărat un rebel.

Părintele trebuie să evolueze odată cu vârstele copilului; la adolescență, educația se face prin colaborare și negociere, constrângerile putând amplifica starea de revoltă ce apare de regulă în această perioadă. Să nu uităm că ceea ce era riscant la o vârstă mai mică, devine sursă de încredere și responsabilizare la o vârstă mai mare. „Trasarea limitelor ajută copilul să-și dezvolte autocontrolul. Încurajarea independenței îl sprijină să fie responsabil și să găsească singur soluții. Pentru a avea succes, este nevoie de amândouă”, arată Steinberg.

Nu apelează la pedepse severe și exagerate

Un părinte care folosește frecvent pedepse severe nu poate pretinde că are un copil cuminte. Disciplina excesivă schimbă doar pe moment comportamentul copilului. Pe termen lung, lasă urme profunde, precum încrederea scăzută în propria persoană, sentimentele de umilință și de rușine, falsa obediență, incapacitatea de a se afirma pe sine, rebeliunea de mai târziu sau chiar simptome psiho-somatice. Părinții nu trebuie să-și lovească niciodată copii, sub nici o justificare. „Copiii care sunt bătuți acasă sunt mult mai înclinați spre violență, tind să-și descarce agresivitatea asupra altora și au relații tensionate cu colegii lor, fiind implicați adesea în acte de bullying”, arată Steinberg.

Disciplina axată pe responsabilizare și înțelegerea consecințelor, atitudinea calmă, gestionarea propriilor stări de nervozitate și a furiei în fața refuzului copilului, consecvența cu propriile reguli, respectul față de copil fac parte din atitudinea generală a unui bun părinte. Copiii îi tratează pe ceilalți așa cum părinții îi tratează pe ei înșiși. Relația cu propriul copil este fundația relației acestuia cu lumea.

Alte articole etichetate cu:copii parinti sfaturi parinti

Publicitate

Știri

Începe SĂPTĂMÂNA MARE: Ce trebuie să faci în fiecare zi în această perioadă

Publicat

acum 6 ore

în

28/04/2024

Simona Lodroman

Postul Paştelui se încheie cu Săptămâna Mare, a patimilor lui Hristos.

În Săptămâna Mare se face curăţenie generală în gospodării. Curţile sunt măturate, surile sunt curăţate de gunoaie, gardurile sunt reparate, şanţurile sunt curăţate de nămol şi adâncite.

Casele trebuie să strălucească de curăţenie pentru că ele „te blestemă dacă Pastile le prind necurăţate”.

Săptămâna Mare. Lunea Mare

În lunea Săptămânii Mari se scoate totul la aerisit, se lipesc şi se văruiesc casele iar mobilierul este spălat şi reparat. De asemenea, în Lunea Mare se poate spăla.

Până miercuri, inclusiv, sunt permise muncile în câmp. După această zi bărbaţii trebăluiesc pe lângă casă, ajutându-şi nevestele la treburile gospodăreşti.

Săptămâna Mare. În Joia Mare fiecare familie duce la Biserică colaci

În Joia Mare, dată limita slujbelor speciale dedicate morţilor, fiecare familie duce la biserica colaci, prescuri, vin, miere de albine şi fructe pentru a fi sfinţite şi împărţite, apoi, de sufletul morţilor, parte preotului, parte sătenilor aflaţi la biserica, în cimitir sau pe la casele lor.

Până la Joia Mare, femeile se străduiau să termine torsul de frică Joimăriţei care, în imaginarul popular era o femeie cu o înfăţişare fioroasă ce pedepsea aspru lenea nevestelor sau a fetelor de măritat. Uneltele de tortură ale Joimăriţei erau căldură, oală cu jăratec, vătraiul sau cârligul pentru foc.

Această fiinţă mitologică folosea mijloace cumplite de tortură: ardea degetele şi mâinile fetelor şi femeilor leneşe, le pârlea părul şi unghiile şi incendia fuioarele de cânepă găsite netoarse. De multe ori nici flăcăii leneşi, cei care nu terminau de reparat gardurile sau nu îngrijeau bine animalele pe timpul iernii, nu erau iertaţi de aceste pedepse. De fapt, Joimăriţă era, la origini, o zeitate a morţii care supraveghea focurile din Joia Mare şi care, treptat, a devenit un personaj justiţiar ce pedepsea lenea şi nemuncă.

Săptămâna Patimilor. Focurile de Joi-Mari

Conform tradiţiei, în noaptea ce premerge Joia Mare sau în dimineaţă acestei zile se deschid mormintele şi sufletele morţilor se întorc la casele lor. Pentru întâmpinarea lor se aprindeau focuri prin curţi, în faţă casei sau în cimitire, crezându-se că, astfel, ei aveau posibilitatea să se încălzească. Focurile de Joi-Mari erau ruguri funerare aprinse pentru fiecare mort în parte sau pentru toţi morţii din familie şi reprezentau o replică precreştină la înhumarea creştină din Vinerea Mare, conform crestinortodox.ro.

Aceste focuri se deosebesc de focurile ritualice de peste an – focurile de Mucenici, de Lăsatul Secului, de San – George sau de Sânziene. Ele se făceau din plante considerate a avea virtuţi magice ( alun, boz, tei) ce erau adunate de către copii sau de către tinerele necăsătorite.

Focurile se înconjurau cu tămâie şi agheasmă, în jurul lor se aşezau scaune „pentru morţii ce urmau să sosească” şi se dădea de pomană copiilor, vecinilor şi rudelor. Obiceiul se mai păstrează în unele sate din zona montană a Bucovinei (Moldoviţa, Paltin, Argel, Vama, Brodina de Sus etc), purtând denumirea de „încălzitul moşului” dar, de cele mai multe ori, semnificaţiile sale nu mai sunt cunoscute, el având mai ales caracter de divertisment.

Săptămâna Patimilor. Când se face pasca si când se vopsesc ouăle

Joia Mare este ziua în care, de regulă, se prepară cele mai importante copturi pascale: pască,cozonacii cu mac şi nuca şi babele coapte în forme speciale de ceramică. Pască cea mai importantă coptură rituală a Paştelui, se face din făină de grâu de cea mai bună calitate, cernută prin sită deasă, şi are, cel mai adesea, formă rotundă. Aluatul dospit se pune în tavi speciale pentru pască, după care, de jur împrejur, se aşează aluatul împletit din două sau trei sucituri şi se lasă totul la crescut.

În mijlocul tăvii se aşează, apoi, brânză de vacă, pregătită cu zahăr, ouă, mirodenii şi stafide. Peste brânză se face o cruce, din acelaşi aluat împletit, împodobită cu ornamente în formă de floare. Se unge totul cu ou şi se coace în cuptorul încălzit. Altă dată, cojile ouălor folosite la pască nu se aruncau şi nici nu se ardeau.

Ele se strângeau cu multă grijă într-un vas special şi se aruncau în Sâmbătă Paştelui pe o apă curgătoare crezându-se că, astfel, găinile şi puii aveau să fie păziţi de uliu peste vara. Se mai credea că, în felul acesta, se dădea de ştire Blajinilor – popor mitic care trăia sub pământ – că se apropie cea mai mare sărbătoare a creştinilor.

În Vinerea Neagră se ţine post negru

Ultima vineri din Postul Mare este numită în Bucovina Vinerea Paştilor, Vinerea Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Conform tradiţiei creştine, este, ziua în care Iisus a fost răstignit şi a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul pactului strămoşesc. Din această cauza Vinerea Mare este zi de post negru.

În Vinerea Mare nu se fac copturi

În Vinerea Mare este interzis a se face copturi. Există credinţă că dacă cineva se încumetă a coace în această zi face mare păcat iar coptură nu este mâncată nici măcar de peşti.

În Vinerea Mare, dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, oamenii alergau desculţi prin rouă sau se scăldau tainic în ape curgătoare crezând că, în felul acesta, vor fi sănătoşi pe tot parcursul anului. Seară, însă, întreagă suflare a satului bucovinean mergea la biserica pentru a participa la slujba de scoatere a aerului şi pentru a trece pe sub acesta. în scopuri terapeutice.

Săptămâna Patimilor. Sâmbătă Mare

Sâmbătă Mare este ultima zi de pregătire a Paştilor, când femeile trebuie să pregătească marea majoritate a mâncărilor, să deretice prin încăperi şi să facă ultimele retuşuri la hainele noi pe care urmau să le îmbrace în zilele de Paşti. De obicei, în Sâmbătă Mare are loc şi sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncări tradiţionale: drobul, numit în Bucovina cighir, friptură şi borşul de miel.

Spre deosebire de Crăciun, pentru Paşti nu se pregătesc prea multe feluri de mâncare, de unde şi zicerea: „Crăciunul este satul iar Paştele este fudul”. Principala grijă a oamenilor, înaintea Paştilor, este aceea de a-şi primeni hainele, fiecare gospodină trebuind să aibă o cămaşă nouă, cusută în mod special, iar bărbaţii măcar o pălărie nouă.

Sâmbătă seară fiecare gospodină îşi pregăteşte cu grijă coşul ce urmează a fi dus la biserica, pentru sfinţire.

În el aşterne un ştergar curat şi aşează o lumânare albă, apoi ouă roşii, pască, cozonac,ouă încondeiate, o bucată de slănină, muşchi de porc, şuncă special preparată, zahăr, făină, salată de hrean cu sfeclă roşie fiartă, sare, câţiva căţei de usturoi, o ramură de busuioc, un fir-două de breabăn (numit brebanoc sau bărbănoc), cârnaţi, un miel din aluat copt într-o formă specială etc.

Totul se acoperă cu cel mai frumos ştergar pe care îl are gospodină, semn de preţuire a sărbătorii pascale dar şi de mândrie personală.

Sursa:realitatea.net

Citește mai mult

Știri

Cozonacul, nelipsit de pe meselor românilor de Paște: Când și unde a apărut

Publicat

acum 8 ore

în

28/04/2024

Simona Lodroman

Desertul preferat al românilor, cozonacul, are o istorie îndelungată. Tradiția românească spune că dacă ai cozonac pe masă înseamnă că sărbătorești.

Deși este o prăjitură tradițională românească, acesta este în egală măsură și un desert bulgăresc (kozunak) și un produs de patiserie italiană numită „panettone”.

La originea cozonacului se află pâinea, iar tehnicile de dospire și coacere au evoluat în timp. Drojdia a fost folosită din timpuri străvechi ca ferment pentru dospirea aluatului.

Potrivit descoperirilor arheologice, în Egiptul antic existau cuptoare pentru copt. De asemenea, există desene care datează de aproape 4.000 de ani ce atestă că egiptenii știau să facă mai multe feluri de pâine dospită, unele fiind îndulcite cu miere, scrie unica.ro.

Tot în Antichitate, grecii făceau un tip de cozonac îndulcit cu miere și presărat cu nuci, care se numea „plakous”. Chrysippus din Tyana a menţionat, conform surselor, o reţetă de cozonac cu nuci şi miere pe care, tot el menţionează, l-a gustat în Creta.

Romanii, care au preluat folosirea drojdiei de la egipteni și greci, au diversificat și îmbogățit rețeta pentru cozonaci, adăugând, spre exemplu, ouă, unt, fructe uscate. La început existau două feluri de cozonac ce erau oferite ca ofrandă zeilor: „libum”, un cozonac de dimensiuni mai mici și „placenta”, un cozonac cu brânză, stafide și alune. În Evul Mediu, brutarii europeni făceau deseori cozonaci cu fructe uscate deoarece acestea țineau mai mult timp.

În Marea Britanie, prima reţetă de cozonac apare într-o carte de bucate în 1718, cu recomandarea de a fi copt în forme lungi şi înguste, recomandare care a rămas valabilă şi în zilele noastre. În Anglia secolului al XIV-lea, Geoffrey Chaucer menţionează, în Povestiri din Canterbury, de cozonaci imenşi făcuţi pentru ocazii speciale. Unul dintre cozonaci, de forma unui tort, fusese făcut din 13 kilograme de făină şi conţinea unt, smântână, ouă, mirodenii, stafide şi miere, potrivit unica.ro.

Francezii, cei care în secolul al XIX- lea au adăugat al treilea fel la masă, „desertul”, sunt cei care au pus în valoare cozonacul, mai mult decât alţii. Marie Antoinette a rămas în memoria oamenilor prin fraza pe care a rostit-o atunci când i s-a spus că oamenii nu au nici măcar pâine pe masă, din cauza sărăciei. Viitoarea regină a Franţei ar fi rostit: „Să mănânce cozonac, dacă nu au pâine”.

Mrs. Mary Eales, o cunoscută autoare de cărţi de bucate din Marea Britanie, a scris în 1718, ca recomandare, ca acest preparat să fie copt în forme lungi şi mai subţiri. De atunci datează forma clasică de cozonac. Specialiştii în gastronomie sunt aproape cu toţii de acord că reţeta de cozonac, asa cum o cunoaştem noi astăzi, a fost consacrată în secolul al XIX-lea de europeni, scrie unica.ro.

Citește mai mult

Știri

Să ne cunoaștem frumusețile județului: Spectaculoasa Cascadă Pătrăhăițești-Arieșeni, înaltă de 14 metri, loc de atracție pentru turiști

Publicat

acum 10 ore

în

28/04/2024

Simona Lodroman

Spectaculoasa Cascadă Pătrăhăițești, de lângă Arieșeni, reprezintă o atracție pentru turiști, indiferent de perioada anului

Cascada Pătrăhăițești este o splendidă cădere de apă în 2 trepte, de 14 metri înălțime. Traseul până la cascadă este ușor accesibil, o bună parte din el se poate face și auto.

Cascada Patrahaitesti – dupa numele satului langa care se afla sau Cascada Bucinis – dupa numele raului pe care s-a format.

Cei mai multi turisti viziteaza aceasta cascada in perioada de vara din iulie pana prin septembrie, se poate ajunge la cascada chiar si iarna cand zapada este mica. Cascada merita vizitata si in perioada de primavara si toamna cand datorita topirii zapezilor sau ploilor debitul ei este mult mai mare, deasemenea iarna are un farmec deosebit fiind impodobita de gheata.

Cum ajung la Cascada Patrahaitesti?

Pentru a ajunge la cascada plecand din centrul statiunii turistice Arieseni urmati drumul national spre Vartop circa 1 kilometru pana vedeti un pod de beton pe partea stanga iar langa acesta un mic indicator „Cascada Patrahaitesti 5 kilometri”. De aici urmati drumul forestier lejer si marcajul punct rosu pana in satul Patrahaitesti de unde mai aveti 1,5 kilometri pana la cascada.
Ce pot vizita in apropierea cascadei?

In apropierea cascadei puteti sa vizitati doua muzee – doua ateliere de mestesugarit in care se creaza obiecte de artizanat specifice ciubararitului: tulnice, ciubere, donite, pahare de lemn, sararite, fluiere. Aici puteti sa vedeti cum sunt create aceste obiecte si deasemenea puteti invata sa cantati la tulnic. Deasemnea la localnici gasiti produse traditionale specifice tarii motilor: palinca, afinata, dulceata de fructe de padure etc.

Cascada Patrahaitesti se gaseste la poalele Varfului Curcubata Mica, varf pe care il puteti vizita plecand de la cascada. De sus aveti cel mai bun punct de belvedere asupra Tarii motilor cu casele rasfirate prin toate poienile muntilor pana sus pe creste. Acest traseu nu are marcaj turistic.