4 noiembrie: UNESCO, 77 de ani de existență

La 4 noiembrie 1946, a intrat în vigoare actul constitutiv al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), creată pentru a răspunde convingerilor ferme ale statelor distruse de două războaie mondiale în mai puţin de o generaţie.

Acordurile politice şi economice nu erau suficiente pentru a construi o pace durabilă. Pacea trebuie să fie fundamentată pe solidaritatea morală şi intelectuală a umanităţii, evidenţiază principiile de la baza UNESCO.

În 1942, guvernele ţărilor europene, confruntate cu Germania nazistă şi cu aliaţii săi, s-au întâlnit la Conferinţa Miniştrilor aliaţi ai Educaţiei (CAME). Deşi al Doilea Război Mondial era departe de a se încheia, aceste ţări căutau metode de reconstrucţie a sistemelor de educaţie odată cu restabilirea păcii. În scurt timp, proiectul a obţinut susţinere şi din partea altor guverne, printre care se afla şi cel al Statelor Unite ale Americii. În urma propunerii CAME, s-a convenit asupra organizării unei Conferinţe ONU pentru înfiinţarea unei organizaţii educaţionale şi culturale, la Londra, între 1 şi 16 noiembrie 1945. Evenimentul a reunit reprezentanţi din 44 de ţări, iar la finalul său, 37 de state au fondat Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie.

Constituţia UNESCO, semnată la 16 noiembrie 1945, a intrat în vigoare la 4 noiembrie 1946, după ce a fost ratificată de 20 de ţări: Australia, Brazilia, Canada, China, Cehoslovacia, Danemarca, Republica Dominicană, Egipt, Franţa, Grecia, India, Liban, Mexic, Noua Zeelandă, Norvegia, Arabia Saudită, Africa de Sud, Turcia, Regatul Unit şi Statele Unite. Prima sesiune a Conferinţei Generale a UNESCO a avut loc între 19 noiembrie şi 10 decembrie 1946 şi s-a bucurat de participarea reprezentanţilor a 30 de guverne cu drept de vot.

UNESCO se străduieşte să construiască reţele între naţiuni pentru facilitarea unui anumit tip de solidaritate: mobilizarea pentru educaţie, astfel încât fiecare copil să aibă acces la educaţie de calitate ca drept fundamental al omului şi ca premisă obligatorie pentru dezvoltarea umană; construirea înţelegerii interculturale, prin protejarea patrimoniului şi susţinerea diversităţii culturale – UNESCO a creat ideea de Patrimoniu Mondial pentru protejarea obiectivelor cu o valoare universală inestimabilă; susţinerea cooperării ştiinţifice, spre exemplu, în segmente care vizează sistemele de avertizare de tsunami sau în privinţa acordurilor transfrontaliere de management, pentru consolidarea legăturilor între state şi societăţi; protejarea libertăţii de exprimare, o condiţie fundamentală a democraţiei, dezvoltării şi demnităţii umane.

În prezent, UNESCO are 193 de membri şi 11 membri asociaţi. Organizaţia este guvernată de Conferinţa Generală şi de Consiliul executiv. Secretariatul, condus de directorul general, implementează deciziile luate de cele două structuri. Directorul general al organizaţiei este Audrey Azoulay, funcţionar public şi om politic francez, care a fost aleasă la cea de-a 39-a sesiune a Conferinţei generale a UNESCO din anul 2017 pentru un mandat de patru ani. Directorul general formulează propuneri pentru măsurile luate de Conferinţa Generală şi de Consiliul executiv şi pregăteşte un proiect de program bienal, respectiv bugetul.

Organizaţia are 53 de birouri locale în toată lumea şi 199 de comisii naţionale care-i facilitează mandatul global. Sediul central se află în Place de Fontenoy, Paris, într-o clădire inaugurată în 1958. UNESCO numără peste 2.000 de angajaţi din circa 170 de ţări.

Competenţele unice ale UNESCO în educaţie, ştiinţă, cultură, comunicare şi informaţii contribuie la îndeplinirea scopurilor trasate de comunitatea internaţională, ce includ Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. Misiunea UNESCO este să participe la construirea păcii, eradicarea sărăciei, dezvoltarea durabilă şi dialogul intercultural. Organizaţia se concentrează, în special, pe două priorităţi globale: Africa şi Egalitatea de gen.

Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural, adoptată în 1972, a condus la crearea Listei Patrimoniului Mondial, care în prezent include 1.154 de obiective din 167 de ţări. Dintre acestea, în România se află Rezervaţia Delta Dunării, Biserici din Moldova, Mănăstirea Horezu, Satele cu biserici fortificate din Transilvania (19), Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, Centrul istoric al Sighişoarei, Biserici din lemn din Maramureş, Pădurile antice şi primitive de fagi din Carpaţi şi alte regiuni ale Europei (împreună cu alte ţări), Peisajul minier Roşia Montană (aflat pe Lista Patrimoniului Mondial în pericol). Convenţia pentru protejarea Patrimoniului cultural imaterial, adoptată în 2003, creează o platformă internaţională pentru asigurarea respectului reciproc pentru comunităţile păstrătoare de patrimoniu cultural viu şi pentru atragerea atenţiei asupra importanţei pe care acestea o poartă. România are şapte elemente pe Lista Patrimoniului Imaterial (ritualul căluşului, doina, ceramica de Horezu, colindatul de ceată bărbătească, dansul Feciorescul de Ticuş, meşteşugul covoarelor tradiţionale de perete şi practicile culturale asociate zilei de 1 Martie – Mărţişorul).

În prezent, în structura UNESCO funcţionează: centre şi institute de educaţie (UNESCO International Institute for Educational Planning IIEP, Paris – Franţa şi Buenos Aires – Argentina; UNESCO International Bureau of Education IBE, Geneva – Elveţia; UNESCO Institute for Lifelong Learning UIL, Hamburg – Germania; UNESCO Institute for Information Technologies in Education IITE, Moscova (Federaţia Rusă); UNESCO International Institute for Capacity-Building in Africa IICBA, Addis Ababa – Etiopia; UNESCO International Institute for Higher Education, America Latină şi Caraibe IESALC, Caracas – Venezuela; UNESCO International Centre for Technical and Vocational Education and Training UNEVOC, Bonn – Germania), centre şi institute de ştiinţă (UNESCO-IHE Institute for Water Education, Delft – Olanda; International Centre for Theoretical Physics ICTP, Trieste – Italia), institutul de statistică UIS, Montreal – Canada. Sub auspiciile UNESCO intră alte peste 80 de institute şi centre internaţionale şi regionale.

Comisiile Naţionale pentru UNESCO sunt organisme naţionale de cooperare, parte integrantă din arhitectura construcţiei UNESCO. Acestea sunt constituite de guvernele ţărilor membre, în acord cu articolul VII al Constituţiei UNESCO şi au scopul de a face legătura între grupurile naţionale guvernamentale şi nonguvernamentale şi Programele UNESCO. Începând de la data aderării sale la UNESCO (27 iulie 1956), România este membru activ al tuturor celor şapte convenţii culturale UNESCO şi participă la toate reuniunile organismelor subsidiare ale UNESCO. Comisia Naţională a României pentru UNESCO a fost înfiinţată în 1956 şi reorganizată prin HG nr. 624, în august 1995.

Bugetul bianual al UNESCO este finanţat prin contribuţiile statelor membre. UNESCO beneficiază şi de o substanţială finanţare extra-bugetară.

sursa: agerpres.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE