11 august 1456, ziua în care Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, se stinge din viață. A fost înmormântat la Alba Iulia, iar pe piatra sa funerară stă înscris ”S-a stins lumina lumii”

Iancu de Hunedoara a rămas în istorie ca fiind românul care a reuşit să câştige, în vremuri de mare restrişte, atât respectul celor de-un sânge cu el, cât şi pe cel al maghiarilor şi nu numai.

Prea multe lucruri despre copilăria şi adolescenţa celui ce avea să fie cunoscut drept Iancu de Hunedoara nu se ştiu, cu excepţia faptului că s-ar fi născut în 1407, într-o familie ce avea să fie înnobilată peste doi de regele Sigismund al Ungariei. În vreme ce unii istorici spun că acesta s-ar fi născut undeva în zona Severinului, alţii spun că Iancu a fost transilvănean get-beget. Se pare că nu i-a plăcut cartea în mod special, dar avea o înclinaţie naturală spre tehnicile militare, pe care şi le însuşeşte şi desăvârşeşte în solda unor nobili importanţi ai vremurilor respective, de origine sârbă şi italiană. În anul 1435, Iancu revine în ţară, în acelaşi an el primind din partea regelui Sigismund al Ungariei, alături de fratele său – Ioan, oraşul şi districtul Comiat din zona Banatului drept chezăşie pentru suma de 1.500 florini de aur pe care o dăduse cu împrumut tezaurului regatului. În 1438 ajunge chiar ban al Severinului şi, apoi, de aici, o serie de împrejurări l-au adus în postura de a avansa extrem de rapid pe scara socială, într-un timp record pentru acele vremuri.

”S-a spus despre Iancu de Hunedoara că ar fi fost ungur la origine. Eu, unul, mă îndoiesc, deoarece există mult mai multe documente istorice ce atestă orginea sa română decât cea maghiară. Personal, deşi am auzit varianta potrivit căreia el s-ar fi născut în zona Severinului, eu cred că Iancu s-a născut undeva mult mai în centrul Transilvaniei. Este unul dintre cei mai mari români, care a reuşit nu doar să se opună celei mai puternice armate a timpului în care a trăit – mă refer la Imperiul Otoman -, dar chiar a şi repurtat victorii extrem de importante asupra lor, victorii ce au rămas şi vor rămâne nu doar în istoria ţării noastre sau a Ungariei de azi, dar chiar şi a Europei însăşi. Fără intervenţiile inspirate ale lui Iancu, Europa ar fi avut astăzi o altă faţă”, este de părere Ion Ivaşcu, profesor de istorie în Slatina. Iancu a fost un înverşunat şi constant oponent al turcilor. Cuvântul său era sfânt, iar cei care ajungeau să-l cunoască aveau numai cuvinte de laudă la adresa românului. În plus, era şi un om onest şi devotat familiei: a fost căsătorit o singură dată şi a avut doi copii, dintre care Matei Corvin, fiul cel mic, îi va urma la cârma Transilvaniei. Iancu de Hunedoara se evidenţiază prin curaj şi decizii foarte inspirate în luptă în numeroase lupte contra Imperiului Otoman, cum ar fi cele pentru protejarea cetăţilor Severinului, Orşovei, Semedria, Mehadia etc.

Drept răsplată, el ajunge să-şi lărgească averea şi terenurile, devenind chiar unul dintre cei mai bogaţi nobili ai Europei timpului său. În anul 1441 ajunge voievod al Transilvaniei graţie încă o dată inspiraţiei sale excepţionale după ce a decis să îl sprijine la tronul regatului Ungariei pe Vladislav I. Moartea prematură a acestuia din urmă în 1444 îl pune pe Ioan de Hunedoara în postura de tutore al lui Ladislau, copilul minor al celui pe care îl ajutase să ajungă pe tronul Ungariei. Numirea în această funcţie are loc în 1446, când, totodată, românul este numit şi regent al regatului Ungariei, unul dintre cele mai puternice şi mai întinse regate central-europene din Evul Mediu. ”Iancu a dovedit un curaj incredibil care i-a uimit pe toţi atunci când a decis să iniţieze de unul singur, fără ajutorul altora, o campanie împotriva duşmanului cu semilună, adică turcii.

Este vorba despre ceea ce a rămas în istorie sub numele de , derulată între anii 1443-1444, în timpul căreia oastea condusă de român a reuşit să cucerească numeroase oraşe importante ale vremii, printre care şi Sofia. Succesele lui Iancu, care a condus oastea maghiară, au băgat atât de mult frica în turci încât aceştia au făcut ceva ce nu mai făcuseră până atunci cu alte popoare, şi anume au propus creştinilor o pace pe 10 ani cunoscută ca Pacea de la Seghedin. Din nefericire, acest armistiţiu nu a fost unul de durată, fiind încălcat tocmai de către maghiari, adică de către regele Ladislau I, care a început o nouă cruciadă contra turcilor având promisiuni de ajutor din partea Papei de la Roma. Dar cruciaţii au fost rapid învinşi în urma bătăliei de la Varna, înfrângere cauzată în mare parte de faptul că sfaturile lui Iancu nu au fost ascultate de către regele Ungariei care, dealtfel, şi-a pierdut viaţa în timpul luptelor”, afirmă profesorul Ivaşcu. După ce este numit regent al Ungariei, la 5 iunie 1446, Iancu primeşte în anul 1448 şi titlul de Prinţ (”princeps”) de la Papa Nicolae al V-lea şi continuă luptele contra otomanilor, dar este învins la Kosovo în acelaşi an din cauza trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, şi a lui Gheorghe Brankovic, vechiul său rival, care îi va intercepta ajutoarele din Albania conduse de Skandenberg. Iancu ajunge chiar prizonier şi întemniţat în beciurile fortăreţei Smederevo, de unde e răscumpărat ulterior de aliaţi. Nu peste mult timp, românul îşi va lua revanşa în faţa lui Brankovic. În 1450, Iancu e nevoit să renunţe la titlul şi funcţia de regent al Ungariei. Turnura pe care o iau evenimentele îl vor readuce însă pe român din nou în prim-plan, stârnind încă o dată teama, admiraţia şi respectul celorlalţi, duşmani şi aliaţi deopotrivă.

”Iancu de Hunedoara a rămas în istorie prin modul cum a condus luptele de apărare a Belgradului (iulie 1456, n.r.), oraş ce aparţinea, în acele vremuri, de regatul Ungariei. Contextul situaţiei la acel moment ne arată că cetatea Constantinopol (Istambul, mai târziu) se afla de doar trei ani în posesia turcilor conduşi de Mahomed al II-lea, care o obţinuseră în iunie 1453 după un asediu continuu de două luni. Mahomed a decis că era momentul să se extindă spre Europa Centrală, dar, pentru aceasta, trebuie cucerit Belgradul. Iancu, voievod al Transilvaniei, a primit misiunea de la regele Ungariei să plece şi să apere cetatea ce aparţinea de regatul maghiar. Când a ajuns aici, românul nostru a constatat că întreaga nobilime părăsise oraşul de frica turcilor, astfel că Iancu s-a trezit singur contra turcilor, doar cu armata sa de oşteni şi câteva grupuri de mercenari.

În ciuda diferenţei uriaşe de forţe armate (30.000 ostaşi ai lui Iancu vs. 200.000 turci), Iancu nu doar că a reuşit să apere cetatea Belgradului, dar le-a admininistrat otomanilor o înfrângere ruşinoasă de-a lungul celor două săptămâni de lupte (4-23 iulie 1456), evenimentul fiind menţionat acum ca cea mai mare victorie a creştinătăţii contra turcilor”, spune profesorul de istorie Ion Ivaşcu. Drept omagiu, Papa Calixt al III-lea va cataloga victoria obţinută de Iancu de Hunedoara ca fiind ”cel mai fericit moment al vieţii sale” şi a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase în fiecare amiază, ca o chemare zilnică a credincioşilor la rugă pentru apărarea oraşului. Se spune că acesta este momentul de când datează şi azi practica trasului clopotelor de amiază – în onoarea sărbătoririi internaţionale a victoriei creştinătăţii în bătălia de la Belgrad asupra oastei otomane a sultanului Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Cu acelaşi prilej, Papa Calixt al III-lea l-a numit pe Iancu de Hunedoara ”atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”.

Din păcate, luptele de la Belgrad vor fi şi ultimele pentru român. Se îmbolnăveşte subit de ciumă, ”boala Evului Mediu”, şi moare la 11 august 1456 în tabăra de la Zemun. Moartea sa l-a întristat până şi pe cel mai mare duşman al său, sultanul Mahomed al II-lea, despre care documentele istorice ale vremii spun că, în ziua în care a aflat de moartea românului, i-a adus omagiul său spunând: ”Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui m-am întristat pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”. ”Iancu sau Ioan de Hunedoara este unul dintre cele mai reprezentative nume ale istoriei, şi, când spun istorie, nu mă refer doar la istoria noastră.

Ca să vă daţi seama de cât de important a fost românul nostru trebuie menţionat că, numai în cazul luptelor de la Belgrad pe care el le-a condus, la graniţa de sud-est a regatului maghiar a fost ulterior o pace relativă timp de nu mai puţin de 70 de ani şi totul graţie deciziilor sale pertinente pentru fiecare moment al luptelor de apărare a oraşului”, afirmă profesorul Ivaşcu. Iancu este înmormântat în incinta Catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia, alături de fratele său. Pe piatra sa funerară stă înscris ”S-a stins lumina lumii”.

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE