24 ianuarie este zi cu dublă semnificație pentru români.

Într-o astfel de zi şi lună, însă din anul 1849, se năştea, în sătucul Cârţişoara, de sub streaşina Munţilor Făgăraş, cel care îşi va împrumuta numele de la aşezarea sa natală. Tot într-o astfel de zi, dar cu zece ani mai târziu, avea să fie oficializată Unirea Principatelor Române sau Unirea cea Mică, sub sceptrul Principelui- Domnitor Alexandru Ioan Cuza.

Eveniment istoric onorat, de acum încolo, ca Sărbătoare Naţională. Se împlinea, atunci, vrerea muntenilor şi moldovenilor de a se uni într-un singur stat. Lipsea, însă, Transilvania din acel stat al tuturor românilor.Acesta era şi visul mărturisit de-a lungul întregii sale vieţi de către Gheorghe Cârţan, fiu de plugar, fără pământ şi fără carte, devenit legendă vie. Dovadă stau chiar cuvintele scrise pe crucea mormântului său din cimitirul oraşului Sinaia: ”Aici doarme Badea Gheorghe Cârţan, visând la întregirea neamului”. Deziderat ce se va înfăptui abia la 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia, după mai bine de şapte ani de la trecerea sa la cele veşnice, la 7 august 1911.Cărţile cărate de el în desagii grei ajungeau, pe ascuns, în casele copiilor ţăranilor români ardeleni, iobagi şi slugi pe moşiile grofilor şi nemeşilor unguri, maghiari, secui, ca şi ale baronilor saşi. În toamna anului 1896, el va porni, pe jos, către Roma, capitala Italiei, pentru a aşeza pe soclul Columnei Împăratului Traian un pumn de ţărână şi de grâu românesc, în semn de cinstire a eroilor căzuţi în războaiele daco-romane.

După 45 de zile de drumeţie a ajuns la marginea oraşului etern l-a salutat cu: „Bine te-am găsit, maică Romă”. A pătruns în Roma prin Via Compana a trecut pe lângă Terme, ruinele Coliseului, bazilica Maxentiu şi Palatinul, Forul Roman şi…deodată – Columna.„- No că asta este! ”. Aici, obosit şi cu ochi înlăcrimaţi, ciobanul din Cârţişoara s-a învârtit în jurul stâlpului uriaş până când a citit toată istoria de pe el. Şi-abia apoi şi-a adus aminte că avea o misie, că nu venise cu mâna goală la Maica Roma.Din desaga lui din lână vârstată, mirosind a mămăligă şi caş, a scos un săculeţ cu pământ luat din grădina casei din Cârţişoara şi l-a vărsat la piciorul Columnei. Apoi, dintr-o năframă legată cu nod a scos şi un pumn de boabe de grâu, pe care le-a semănat în ţărână. Şi fiindcă venise noaptea şi datoria era împlinită, s-a întins pe cojocul lui ciobănesc, visând, pe aripi de somn, că intrase şi el în mulţimea de pe Columnă, printre dealurile săpate în piatră, pe sub pădurile dese, păşind pe un drum care nu mai urca spre vârful coloanei, ci spre munţii lui de acasă. Sus, pe cer, Cloşca cu pui şi Ursa Mare dovedeau că ajunsese în Cărţişoara, pe malul Balei, împreună cu tot neamul său.Când s-a trezit a doua zi, dimineaţa, în jurul lui erau strânşi o mulţime de gură-cască: poliţişti, pompieri, măturători, precupeţe… Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri.

În 1903,Badea Cârţan e arestat de autorităţile maghiare, iar marele lui depozit de carte, cu sediul în mai multe locuri, confiscat. Inventarul era uluitor: 76.621 de volume s-au aflat numai în podul casei lui din Cârtişoara.

Era un înţelept fără astâmpăr, voia să ştie, să cunoască. Îl interesa mai ales începutul neamului şi al tuturor lucrurilor, obârşia lor, rădăcina istorică dătătoare de nobleţe şi demnitate.

În primăvară anului 1911, Gheorghe Cârţan este surprins de o avalanşă pe crestele munţilor, cu desagii încărcaţi de cărţi în spinare. Vreo două zile s-a chinuit până a putut să iasă de-acolo. A rămas bolnav şi slăbit mult după acea întâmplare. N-a mai avut putere să ajungă acasa şi a fost adăpostit de familia Lahovary, la Sinaia.Simţindu-şi sfârşitul, le-a cerut celor care-l îngrijeau să-l îngroape acolo, în pământul liber al ţării, unde să poata aştepta împlinirea visului de-o viaţă – întregirea neamului românesc. În august 1911 a murit, fiind înmormântat la Sinaia.

La căpătâiul său stă scris: ,,Aici doarme Badea Cârţan, visînd la întregirea neamului său”. „ Mama trăieşte, tata e mort de trei ani, însurat n-am fost. 17 ani am fost cioban, am păzit pe Bărăgan câte 3-4 sate de oi. În ’77 mă uitam cum se bat românii pe malurile Dunării. Acolo, pe câmpurile Bărăganului, am citit „Istoria românilor” şi alte cărţi. În ’78, am venit acasă, am tras sorţ şi am jurat. Am cătanit în Bosnia. În ’81, m-am liberat. Era tocmai conferinţă la Sibiu, că se luase iară pricină între români şi unguri.

Până în ’93 am stat pe-aci, pe la noi, apoi iar m-am dus în ţară. Vine ’94, şi cu el, Memorandul. Eu urmăream din doască în doască daravelile şi eram necăjit că, ziceau ei întruna, suntem neam rău de oameni noi, românii. Ceteam eu, nu-i vorbă, multe bune şi frumoase, da nu le prea credeam. Îs eu aşa, un fel de Toma. De-aceea mi-am zis: „Tu trebuie să te duci la Roma, să vezi: ai tu tată, ai tu mamă?”. Si-apoi am văzut, dragii mei… De trei ori am fost la Maica Roma. Ultima oară, eu am dus coroana de bronz până la Columnă şi mergeam în fruntea tuturor, aşa îmbrăcat de cioban, cu hainele mele. Mi-au cumpărat un costum, da le-am spus să nu cheltuiască, că şi-aşa nu umblu cu sărăcii de acelea nemţăşti. La Bucureşti am fost de peste o sută şaptezeci de ori. Bucureştiul şi Roma ar trebui să le vadă tot românul, că dacă nu ştie de Moşu-său şi de Tată-său, zici de el că-i orfan.” (Fragment din interviul pe care Badea Cârţan l-a dat cu câţiva ani înainte de moarte, revistei „Poporul român”).

sursa: romaniaistorica.ro, ziaristionline.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE