Lumea din care face parte taranul roman a fost dintotdeauna bogata in obiceiuri si traditii. Acestea par a fi pentru cei care le privesc din exterior, manifestari folclorice fabuloase. Pentru cei care le cunosc insemnatatea, stiu ca aceste obiceiuri si traditii ascund intelesuri profunde, despre relatiile interumane si despre relatiile oamenilor cu natura. Prin astfel de manifestari, oamenii din diverse zone ale tarii, au incercat sa dea insemnatate anumitor momente sau intamplari din viata lor.

Obiceiurile traditionale romanesti au ca si modalitati de exprimare: muzica, coregrafia, gestica sau mimica. Sunt fapte culturale complexe, menite inainte de toate, sa organizeze viata oamenilor, sa marcheze momentele importante ale trecerii lor prin lume, sa le modeleze comportamentul.

Cele doua mari categorii de obiceiuri sunt: cele care marcheaza diferite evenimente ce se desfasoara de-a lungul anului (sarbatori religioase, cele legale, de munca agricola, de factori de mediu). Acestea vizau viata colectiva a satului, avand un caracter public si ciclic. A doua mare categorie se refera la obiceiurile care atesta diferite momente importante din viata omului, desfasurarea lor fiind legata de momente bine determinate, care nu se repeta. Obiceiurile de peste an erau, in general, in directa legatura cu trecerea timpului, a calendarului, dar si a muncilor in colectivitatile agricole sau de pastori. Indeplinirea lor potrivit datinei, era in interesul intregii colectivitati, toata lumea aducandu-si aportul. La obiceiurile legate de momentele importante ale vietii omului, interesul indeplinirii obiceiului cadea, inainte de toate, asupra individului si a familiei lui.

Obiceiurile care marcheaza momente importante din viata omului , vizeaza momentele cele mai importante din viata unui om: nasterea, casatoria si moartea.

Folcloristii numesc astăzi obiceiurile traditionale in legătură cu nasterea, initierea, casatoria si moartea, obiceiuri sau rituri de trecere. In general, nunta, prin desfăsurarea ei ampla si caracterul sarbatoresc si de mare veselie, atragea cea mai mare si cea mai activa participare a colectivitatii.

Obiceiurile în legatură cu nasterea sunt un domeniu al oamenilor maturi – pe langa parinti apar moasa si nasii.

Cand copilul trecea printr-o boală grea sau printr-o primejdie, exista obiceiul ca, copilului să i se schimbe numele in Ursu sau Lupu, evitand astfel ca pe viitor copilul sa mai fie “recunoscut” de respectiva primejdie. Acest obicei implica si ideea “mortii si a reinvierii” copilului.

După obiceiurile in legătură cu nasterea, urmand firul vietii omului, cele mai importante rituri sunt cele prin care se trece la starea de flacau de insurat si fata de maritat.

La momentul stabilit de datinile traditionale, copilul era scos din mediul social in care a trait în cadrul familiei, din randul copiilor prieteni si introdus intr-un mediu nou, care nu tinea numai de varstă, ci uneori si de profesie. Prin aceasta, el dobandea o serie de drepturi, de prerogative: putea merge la targ, la hora, la bal, la carciumă, putea să facă parte din ceata de colindători, putea lua fetele la joc, putea să-si lase barbă.

In cadrul ceremonialului de trecere, acolo unde obiceiurile si-au mai păstrat formele traditionale, tanărul trebuia sa treaca o serie de probe de putere si de barbatie.

Cei care au trecut in noua stare, purtau uneori semne distinctive, mai cu seamă fetele. Ele veneau la horă cu capul descoperit, cu parul împletit in cunună sau chiar cu cunună de flori pe cap.

Obiceiurile în legătură cu casatoria depaseau, prin amploarea si varietate, celelalte manifestările folclorice. Acest fapt arată ca, din cele mai vechi timpuri, poporul acorda căsătoriei o mare importanta. Acest interes era direct legat de viata economică a colectivitătilor populare.

Noua unitate economica (familia) care se intemeiază prin căsătorie, era menită sa contribuie la perpetuarea biologica si socială a neamului, si era centrul interesului intregii colectivităti traditionale.

Casatoria trebuia consfintită printr-o serie de acte, rituale si ceremoniale, menite să o ferească de fortele răufăcătoare si să-i aducă fecunditate, prosperitate si viată fericită.

Intreaga desfăsurare a obiceiurilor în legătură cu căsătoria, cuprindea trei etape princpiale: logodna, nunta si obiceiurile de după nuntă.

Dacă privim mai atent obiceiurile de căsătorie, vedem că, prin plecarea celor tineri din randul categoriilor de tineret cărora le apartineau, prin plecarea din familiile lor si, mai cu seamă, prin plecarea miresei de la casa părintească, în echilibrul social se producea o bresă, se produceau ciocniri de interese si sentimente.

Tot ceea ce se facea in cursul ceremonialelor ample si atat de colorate, era menit sa ducă la rezolvarea acestor conflicte. Conflictul se rezolva prin intrarea tinerilor în categoria maturilor, prin integrarea miresei în familia mirelui, prin crearea unei noi celule sociale, a unei noi familii si prin stabilirea de noi legături, de incuscrire.

Chemarea la nunta se facea sambătă de catre unul sau mai multi flacăi, rude sau prieteni ai mirelui, imbracati în haine de sărbătoare. Chematorii aveau o plosca de vin sau de tuică cu care închinau invitatii. Ei colindau satul însotiti de un taraf de lăutari care canta cantecul chemării. Intrau în casele celor pe care doreau să-i invite, cinsteau cu ei si le făceau cuvenita poftire.

Unul dintre momentele cele mai importante în ceremonialul propriu-zis al nuntii era sosirea alaiului mirelui la casa miresei. Erau intampinati de obicei cu diferite “ostilitati” sau probe pe care mirele trebuia sa le treaca astfel incat sa ajunga la mireasa.

Flacaul care purta salba, căuta mireasa si o ducea comform traditiei din unele sate, in fata oglinzii. El incerca sa o pacalească de trei ori, apoi îi punea salba la gat. Mireasa îi dădea o batistă. Lumea se aseza apoi la masă si se ospăta, ascultînd cîntecul lăutarilor.

După masă urma despărtirea miresei de casa părintească, iertăciunile miresei. In odaia curată se asternea jos un covor pe care se aseza o pernă. Mirele si mireasa îngenuncheau pe pernă cu fata spre răsărit.

La plecare spre casa mirelui acestuia i se punea de asemenea diferite piedici astfel incat sa dovedeasca ca este apt sa poata ingriji viitoarea familie. Pana nu de mult aceste piedici erau reale: poduri stricate, gropi acoperite cu frunze, mărăcini pe cale si chiar bătăi. Mai tarziu, si astăzi tot mai des, ele sunt simbolice si sunt privite cu umor.

Buna randuială si buna-cuviinta traditionala cereau ca mireasa să planga.

Primirea miresei în noua familie era un act solemn, însotit de o serie de rituri. La sosirea în curtea mirelui, tinerii se spălau pe mîini si, înainte de a intra în casă, întindeau o horă. In alte locuri, la casa mirelui nuntasii erau întîmpinati cu pîine si sare sau boabe de grau sau orez care se aruncau asupra lor în semn de belsug. In casă se stropea cu apă in cele patru zări, pentru a feri nunta de fortele raufâcatoare.

Obiceiurile în legătură cu moartea – In folclorul romanesc obiceiurile in legătură cu moartea au pastrat, mai mult decat celelalte obiceiuri, credinte si practici străvechi, anterioare crestinismului. In obiceiurile legate de moarte, întalnim cele trei etape principale, proprii oricărui ceremonial de trecere: despărtirea de categoria celor vii, pregătirea trecerii în lumea cealaltă si integrarea in lumea mortilor si restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort.

Moartea era anuntată nu numai neamurilor si vecinilor, ci întregii comunităti: se trăgeau clopotele într-un anumit fel, în regiunile de munte se suna din bucium, în alte locuri se punea la poarta celui mort o năframa ori bărbatii din familia mortului umblau în semn de doliu cu capul descoperit. Mortul era apoi pus pe lavită sau pe masă, în sicriu deschis, pentru ca lumea să poată veni să-si ia rămas-bun.

“Despărtirea” mortului de familie si de casă, de gospodărie, constituia partea esentială si dura, de obicei, trei zile. Ansamblul practicilor menite să restabilească echilibrul social rupt prin moarte, depăsea cu mult cele trei zile ale ceremonialului de înmormîntare propriu-zis. Ele se făceau, si se mai fac încă, timp de patruzeci de zile sau de sase săptămîni. Abia după trecerea acestui răstimp, familia reintra în viata normală.

Priveghiul – durează, de obicei, două nopti si se face pentru a nu lăsa mortul singur. Există, în mediile folclorice traditionale, credinta că mortul trebuie păzit ca să nu treacă prin fata lui, pe sub el sau peste el vreun animal, caine, pisica, găina etc, deoarece se preface in strigoi.

Atunci cînd priveghiul se face după randuiala traditionala, cei veniti să privegheze mortul danseaza, fac jocuri cu masti, joacă jocuri distractive, cantă din fluier, spun basme, joacă jocuri de cărti, mănancă, beau si discută despre treburile curente ale oamenilor si ale comunitătii.

La priveghi se si petrece, rostul petrecerii este nu numai să alunge somnul celor veniti să privegheze, ci si să marcheze, în cadrul ceremonialului de trecere, momentul despărtirii de cel mort. Este ultima petrecere a celor vii impreuna cu cel mort.

Transformarea societătii rurale intr-o societate de consum asemănătoare celei urbane si schimbările demografice fac ca obiceiurile sa se piarda sau sa nu se mai practice. Multe din obiceiurile traditionale romanesti le mai putem intalni doar in spectacole sau festivitati. Populatia rurala actuala trece printr-o emancipare care se afla la marginea prapastiei ce semnifica pierderea identitatii si patrimoniului traditional romanesc. Se fac eforturi considerabile de catre persoane dedicate ascestor cauze de pastrare a portului, dansurilor, arhitecturii, obiectelor si a tot ce inseamna traditie populara romaneasca.

Sursa:travelguideromania.com

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE