Până la apariţia primelor legi scrise, inclusiv legislaţia medievală românească se baza pe un sistem arhaic de cutume, tradiţii, dar şi ritualuri mitice transmise din generaţie în generaţie.

În primele obşti româneşti, judecăţile erau făcute după legi nescrise, stricte, de către bătrânii satului şi aplicate de confreriile de flăcăi. Află mai multe de pe radiounirea.ro.

Cercetările arheologice de pe tot teritoriul României au scos la iveală peste 2000 de obiective, fie necropole, fie aşezări, din perioada secolelor III-XIII care au fost încadrate de arheologi precum D. Serbănescu sau G. Trohani într-un aspect cultural relativ unitar numit ”Dridu”.

În cadrul acestei culturi Dridu au fost incluse mai multe aspecte culturale din zone diferite de pe teritoriul actual al României, denumite Sântana de Mureş Cerneahov, Răducăneni sau Ipoteşti Cândeşti. Acestă cultură Dridu, din punctul de vedere al specialiştilor mai sus menţionaţi, aparţine unei populaţii străromâneşti şi mai apoi româneşti, reliefând modul în care a luat naştere poporul român, cu aportul altor neamuri, precum slavi, germani sau sarmaţi.

Vechii români, prin prisma descoperirilor arheologice, dar şi a cercetărilor interdisciplinare ale etnografilor şi antropologilor, erau grupaţi în comunităţi pastorale sau agrare, numite obşti săteşti, care deţineau pământuri în comun (păşuni, păduri, ape) dar şi ogoare şi grădini individuale, erau conduşi de cnezi sau jupâni şi se ghidau după un sistem unicat de legi. Aceste legi erau bazate pe cutume, obieciuri arhaice, mituri şi erau păstrate de bătrânii satului care judecau toate delictele. De altfel, întreaga viaţă a acestor comunităţi se ghida după aceste cutume şi legi, numite ”legea pământului”, „legea strămoşească” şi „legea firii”. Chiar şi după formarea statelor medievale aceste legi nescrise au continuat să funcţioneze, cu reminiscenţe cutumiare chiar până la începutul secolului XX.

Dreptatea şi binele cele mai importante pentru români

Istoria dreptului arată că la vechii români dreptatea şi binele erau legate şi erau de altfel principalele norme care trebuiau respectate în obştile săteşti. Comunităţiile se ghidau după aceste principii, fiind incluse şi norme creştine, dar şi cutume mitologice. Practic legile vechi româneşti erau un amestec de percepte religioase, mitice, dar şi sociale care asigurau funcţionarea comunităţii. Principiul echităţii era cel mai important. Tot ce se hotăra şi se făcea în comunitate trebuia să fie drept, în conformitate cu legile firii, adică ale naturii, şi să nu fie nimeni nedreptăţit.

Specialiştii spun că în vechile legi nescrise ale românilor nu exista părtinire în funcţie de avere sau de rang social. ”Această formulă are o veche tradiţie în practica judiciară a poporului român. Conceptul roman „ ars boni et equi” (binele şi dreptatea) are în vedere binele social şi apărarea valorilor sociale principale ale echităţii. Instituţia „oamenilor buni şi bătrâni” a fost păstrată şi cultivată la români având aceeaşi concepţie cu privire la binele social. ”Oamenii buni şi bătrâni” erau aceea care prin comportamentul lor dovedeau calităţile corespunzătoare şi de aceea erau chemaţi să judece conduita şi faptele semenilor. Astfel, în concepţia românească, dreptatea înseamnă şi echitate. Conştiinţa juridică a timpului cuprindea pe lângă moştenirea dacoromană şi unele principii rezultat al influienţei bizantine şi moralei creştine”, preciza profesorul universitar doctor Florin Negoiţă în ”Evoluţia dreptului românesc”.

”Legea străbună” românească, unicat în Europa

Legea vechilor români, spune în special academicianul şi renumitul etnolog Romulus Vulcănescu, este formată din mituri şi cutume preluate din generaţie în generaţie încă de dinaintea formării poporului român. Mai precis etnologul spune că majoritatea obiceiurilor şi cutumelor veneau din cultura dacică, fiind preluate însă în funcţie de zonă şi obiceiuri sau norme slave, germanice sau din dreptul roman.

”Legea ţării este un sistem de drept teritorializat anterior cuceririi Daciei şi transformării ei în provincie romană, sistem de drept sătesc care dăinuia paralel cu sistemul de drept roman. Iar, după părăsirea militară şi organelor administrative romane din Dacia, suprevieţuieşte în perioada migraţiei popoarelor, constituind baza juridică în procesul de formare a statelor române”, preciza Romulus Vulcănescu în mitologie românească. Legea străbună cum era denumită legea după care se ghidau vechii români, era de origine mitică, nu era scrisă şi, cel mai important, nu era discutabilă sau negociabilă. Se aplica strict aşa cum rămăsese de la strămoşi. Legea strămoşească sau Legea pământului era un set de cutume care se referea la buna funcţionare a satului şi a obştii.

Fiecare îşi ştia locul, prin legea firii, adică aşa cum a fost lăsat din moşi-strămoşi şi după creştinare de la Dumnezeu. Specialiştii spun că legea pământului reglementa problemele agrare în special, de hotar sau de proprietate, dar şi pedepsea comportamentul deviant al membrilor comunităţii. Mai precis cine se comporta altfel decât legea firii, adică decât ceea ce era natural şi firesc, în concordanţă cu natura era pedepsit. Infracţiunile precum hoţia, crima sau violul erau incluse în acest comportament deviant. Legea strămoşească a vechilor români, spun specialişti nu are corespondent în alte legislaţii în special prin faptul că reglementa şi pedepsea până şi trăsături negative ale firii umane, precum lăcomia sau lipsa de ospitalitate.

Astfel legea strămoşească prevedea legea omeniei, adică membrii comunităţii erau obligaţi să-i ajute pe cei în necaz, altfel erau pedepsiţi, legea ospitalităţii, care era sfântă, arată şi Vulcănescu, prin care orice trecea pragul casei unui membru al obştii trebuia tratat mai bine ca cei din familie. Totodată erau şi legi care stabileau puritatea în familie sau ierarhiile săteşti. Astfel conform legii străbune româneşti la baza comunităţii sau mai precis a obştii era grupul mare ale agricultorilor peste care se ridicau acei iniţiaţi ai comunităţii reuniţi în aşa numitele ”cete de feciori”, un fel de vigilantes uneori ai comunităţii iar apoi urma grupul ”bătrânilor înţelepţi şi buni”. Din rândul acelor cete de flăcăi era ales de obicei judele sau cneazul.

Bătrânii satului erau judecătorii supremi

Cei care păstrau legile dar şi cei mai respectaţi şi importanţi oameni ai comunităţii erau oamenii ”buni şi bătrâni”. Adică acei înţelepţi ai satului care transmiteau legea strămoşească din tată-n fiu. Tot ei se grupau şi judecau diferitele pricini, conform acestor cutume. Erau consideraţi un fel de strămoşi mitici la rândul lor, oameni care prin faptele şi comportamentul lor şi-au câştigat dreptul de păstrători ai legii. ”Legea suprafirească este voinţa zeilor concretizată în mituri şi rituri. Zeii sunt deci generatori de mituri şi rituri(n.r. în concepţia populară).

Reprezentanţii lor pe pământ sunt bătrânii înţelepţi şi buni care sunt dătători de legi şi datini. Într-o etimologie daco-romană neverificată, termenul de moş vine de la cel de mos (mos-moris) care vrea să însemne lege şi legiuitor din popor”, preciza Vulcănescu. Totodată specialiştii arată că aceşti bătrâni judecători, păstrători ai legii strămoşeşti româneşti erau intangibili şi nu puteau fi influenţaţi în deciziile lor în niciun fel. Numărul lor diferea de la o zonă la alta, dar ca şi caracteristică comună, ei mereu judecau stând în formă de cerc ca simbol solar şi simbol al perfecţiunii şi continuităţii vechilor legi.

Copii ”lăpădaţi”, oameni alungaţi şi ordalia strămoşească

Modul cum se judecau pricinile la vechii români este în general bănuit, tot pe baza unor cutume care au supravieţuit în lumea satului. Judecata decurgea după un scenariu mitic, legat chiar şi în creştinism de vechile culte solare. Judecata începea în zori la răsăritul soarelui şi se termina la apusul ei. Locul de judecată era de asemenea mitic. Fie era în ”vatra satului” locul de început şi cel mai important al comunităţii şi de obicei în jurul unui copac, ce făcea legătura, după cum arată Vulcănescu între planul teluric şi cel cosmic. Odată cu apariţia creştinismului, bătrânii ţineau sfatul şi în în pridvorul bisericii săteşti, loc sacru deasemenea.

Totodată în cazul chestiunilor agrare judecata se ţinea pe hotar. Bătrânii ascultau ambele părţi şi apoi deliberau. Decizia lor nu putea fi contestată. De obicei rău-făcătorii erau prinşi de acele cete de flăcăi şi tot ei executau şi pedeapsa dată de bătrâni. Aceste pedepse variau de la simpla dojană publică la expunerea la stâlpul infamiei sau la ”perindele”. Această din urmă pedeapsă consta în prinderea celui vinovat cu mâinile şi capul într-un dispozitiv din pridvorul bisericilor. Pedepsele puteau continua până la alungarea femeii cu pruncul rezultat dintr-o relaţie extraconjugală sau a membrului comunităţii bănuit de tâlhărie sau furt. În cazurile grave mai ales de omucidere şi viol, vinovatul era ucis prin spânzurare.

Judecata lui Dumnezeu şi jurămintele sacre

Judecata avea şi componentele ei mistice. De exempu martorii erau puşi să jure pe tot felul de obiecte sacre, pe apă, pe pâine, sare sau pe icoană. Credinţa în supranatural prevenea falsul în declaraţii. Totodată când nu erau suficiente dovezi se aplica ordalia. Mai precis acuzatul era lăsat la voia divinităţii. Fie era legat de un copac o zi şi o noapte în calea animalelor sălbatice, fie trebuia să treacă proba focului sau a înecului. Dacă scăpa însemna că avea dreptate, fiindcă divinitatea nu ar fi lăsat un nevinovat să piară.

”Cel condamnat la ordalie dacă era nevinocat scăpa printr-o minune, fiind supus unei singure probe: proba focului, a apei, a fiarelor sălbatice, a pământului. La români ordalia nu a fost un produs de import medieval, ci o creaţie juridică sătească autohtonă, cu rădăcini în dreptul roman şi implicit în cel indo-european”, preciza Vulcănescu.

Ius Valachicum, legea românilor de pretutindeni

Legea strămoşească era cunoscută în afara spaţiului carpato-danubiano pontic în mod tradiţional locuit de români drept ”ius valachicum”. Mai precis legea strămoşească a comunităţilor agrare stabile este întâlnită şi la comunităţile pastorale care au migrat prin Balcani, sub această denumire. Practic arată, spun specialiştii, unitatea juridică a populaţiilor româneşti.

Obiceiurile şi tradiţiile considerate Ius Valachicum erau întâlnite în special în comunităţile româneşti din Balcani, la meglenoromâni de exemplu. ”În enclavele româneşti din statele vecine sau apropiate, legea valahă a fost, cu unele excepţii, luată în consideraţie ca o lege sfântă a românilor înstrăinaţi în grupe etnice”, arată Vulcănescu. Totodată Valentin Georgescu, un istoric al dreptului românesc, arată că acest sistem juridic are un caracter general pentru întreaga comunitate românească. În acest ius valahicum predomină ca şi la legea străbună ideea de bază a societăţilor româneşti, adică de bine şi de dreptate.

sursa: adevarul.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE