Saşii au fost timp de sute de ani şi sunt în continuare o populaţie care a influenţat decisiv istoria Transilvaniei. Colonizaţi în scopuri economice şi militare, saşii au fost de-a lungul timpului o populaţie privilegiată, în dauna celei româneşti, majoritare.

Au construit sate şi oraşe, biserici şi cetăţi care se păstrează şi astăzi, iar în perioada comunistă cei mai mulţi au ales să plece în Germania.

Potrivit istoricilor saşii sunt o populaţie de origine etnică germană, stabilită în sudul şi în nord-estul Transilvaniei începând cu mijlocul secolului al XII-lea.Colonizarea a fost iniţiată de regele Géza al II-lea al Ungariei, fiind justificată, în esenţă, prin raţiuni de ordin economic şi militar.

Timp de câteva decenii, sarcina principală a coloniştilor germani a fost apărarea graniţei Regatului Ungar din sudul Transilvaniei. Procesul colonizării germane în Transilvania a continuat până spre sfârşitulsecolului al XIII-lea şi începutul veacului următor. Denumirea de „saşi“ dată coloniştilor este atestată documentar în 1206, când regele Andrei al II-lea al Ungariei a conferit privilegii saşilor din Cricău, Ighiu (teritoriul actual al judeţului Alba) şi Romos (Hunedoara) şi le-a asigurat un statut juridic propriu.

Deoarece în cancelaria regală s-a încetăţenit denumirea de ”sas”, germanii din Ardeal au fost denumiţi în mod unitar saşi.

Privilegiile saşilor din Transilvania

Din punct de vedere administrativ, teritoriile locuite de saşi au fost organizate în Comitatul Sibiului sau Provincia Sibiului. Ulterior, în prima jumătate a veacului al XIV-lea, în perioada guvernării regelui Carol Robert de Anjou, saşii s-au organizat în cadrul unor scaune săseşti.

Aceştia au trait conform obiceiurilor lor vechi, respectiv se autoguvernau. Zonele locuite de aceştia se regăsesc în sudul şi nordul Podişului Transilvaniei şi la este de munţii Perşani, în Ţara bârsei. După ce s-au aşezat şi s-au stabilit în Transilvania, treptat, au început să se constituie scaunele săseşti, un tip de organisme administrativ-teritoriale cu drept de judecată.

Iniţial au existat 7 scaune ale provinciei Sibiu: Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sibiu, Nocrich, Cincu şi Rupea. Lor li s-au adăugat ulterior cele Două Scaune Mediaş şi Şeica şi Sighişoara. Cele 10 scaune din sudul Transilvaniei, împreună cu districtele Braşov şi Bistriţa, au format în secolul XV Universitatea Săsească, adică o unitate administrativă cu putere asupra tuturor comunităţilor săseşti din fundus regius, începând din 1486 – 1487.

Saşii au întemeiat aşezări urbane şi în afara arcului carpatic, precum Neamţul şi Baia în Moldova, respectiv Câmpulung în Muntenia. Pentru a fi stimulaţi să rămână pe loc şi să dezvolte economic sudul Transilvaniei, saşii au primit privilegiul de a stăpâni pe pământ. Drepturile şi obligaţiile coloniştilor germani au fost incluse în aşa-numitul Andreanum, act emis în anul 1224 de regele Andrei al II-lea al Ungariei.

Prin acest important document erau confirmate populaţiei germane, aşezată pe teritoriul cuprins între Drăuşeni şi Orăştie, autonomia teritorial-administrativă, jurisdicţională şi bisericească, fiind stipulate concomitent şi obligatiile sale faţă de regii Ungariei. În baza acestor privilegii, coloniştii saşi puteau folosi pământul fără restricţii, fiind vorba atât de bogăţiile solului cât şi ale subsolului. De asemenea, erau scutiţi de taxe vamale pe întreg teritoriul regatului, puteau ţine târguri fără să plătească vamă, aveau acces la exploatările de sare.

Mai târziu, au beneficiat şi de dreptul de bate monedă proprie, drept de depozit pentru comerţul cu Ţara Românească, iar de la 1376 au primit dreptul de a organiza meşteşugurile în bresle. Comunităţile săseşti beneficiau şi de privilegii administrative, judecătoreşti şi religioase, în schimbul obligaţiilor militare şi fiscale faţă de coroana maghiară.

Pierderea privilegiilor şi consecinţele celui de-Al Doilea Război Mondial

Odată cu introducerea regimului dualist austro-ungar şi cu desfiinţarea Universităţii Naţiunii Săseşti saşii şi-au pierdut baza autonomiei lor. Practic, începând cu 1867 principala instituţie reprezentativă pentru saşi a fost Biserica Luterană, care a preluat, printre altele, administrarea învăţământului săsesc.

Din acest punct de vedere, situaţia nu s-a schimbat în 1918, când Transilvania a devenit parte componentă a României Mari. Statul român nu recunoştea drepturi corporative minorităţilor, astfel că Biserica Luterană a trebuit să facă mari eforturi pentru a putea susţine financiar învăţământul săsesc.

Această situaţie a durat până în 1940, când autoritatea asupra şcolilor a fost preluată de Grupul Etnic German din România, recunoscut ca persoană juridică în urma unui decret-lege emis la 28 noiembrie 1940 de mareşalul Ion Antonescu. O dată cu instaurarea comunismului, întreg sistemul şcolar, inclusiv şcolile cu predare în altă limbă decât cea română, a fost administrat exclusiv de statul român. Târg în Piaţa Mare din Sibiu Regimul nazist şi consecinţele politicii sale şi ale celui de-al II-lea război mondial au zguduit şi existenţa minorităţii germane din România.

Ca urmare a tratatelor dintre Germania lui Hitler şi Uniunea Sovietică, începând cu 1940, mii de germani din regiunile de frontieră Bucovina de Nord şi Basarabia au fost nevoiţi să-şi părăsească patria, fiind duşi „acasă în Imperiu”. Capitularea României în august 1944 şi intrarea Armatei Sovietice în România au însemnat pentru mii de etnici germani refugiul.

Locuitorii unor sate întregi din Transilvania, Banat şi regiunea Satu Mare s-au regăsit ca refugiaţi în coloane lungi care se îndreptau spre Vest. Pentru mulţi care rămăseseră în România a început, din ianuarie 1945, deportarea în Uniunea Sovietică. Au fost afectaţi peste 75.000 de oameni; mulţi dintre ei nu s-au mai întors în patrie.

Pentru etnicii germani din România începeau decenii dificile, pline de lipsuri. Deşi au profitat de măsurile generale de liberalizare din anii `60, presiunea asimilării a crescut totuşi asupra minorităţilor. Tendinţele de emigrare au devenit tot mai clare, şi datorită condiţiilor economice din ţară. În anii `70 şi `80 părăseau ţara anual circa 14.000 de etnici germani. După căderea comunismului în decembrie 1989 şi a liberei circulaţii legate de aceasta, cifra a crescut dintr-o dată la peste 100.000.

La recensământul din primăvara anului 2002 peste 60.000 de locuitori ai României s-au mai declarat încă, ca fiind de naţionalitate germană. Rezultatele recensământului din 2011 indică un număr de 36.000 de persoane de etnie germană.

(Informaţii istorice: Enciclopedia României; Ambasada Germaniei în România; Aşezarea saşilor în Transilvania: studii, Thomas Nägler; Românii şi saşii până la 1848: relaţii economice, sociale şi politice, Thomas Nägler)

sursa: adevarul.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE