Rămâi conectat

Știri

Aurul Apusenilor: Legendele metalului prețios

Publicat

în

În Apuseni, muntele Găina este înconjurat numai de legende despre aur – metal preţios care aprinde, uneori, flăcările pe vârfuri, dar niciodată atunci când sunt oameni în preajmă.

Una din aceste legende spune că locuitorii comunei Vidra de Sus, aflată la poalele muntelui, lucrau pe vremuri la băile de aur din munţii Bihariei.

Au tot observat o găină de aur ieşind din băi şi mergând să îşi clocească ouăle într-un cuib, din vârful muntelui. Oamenii au vrut să o prindă, în fel şi chip, iar găina, speriată, a fugit cu tot cu aur în adâncuri. Se spune că de atunci oamenii nu au mai găsit aur în acea zonă şi de aceea au încetat să mai sape după el. Muntele a luat numele Găina şi a devenit graniţa naturală dintre ţinuturile moţilor şi cele ale crişenilor. O altă legendă vorbeşte despre o zână (frumoasă şi foarte bogată, ca toate zânele), care avea găina cu ouă de aur. O singură dată pe an, zâna dăruia câte un astfel de ou unei fete sărace şi cuminţi, ca să aibă şi ea zestre pentru măritiş. Oamenii au trăit în armonie cu zâna, pentru că îi cereau sfatul şi ajutorul când aveau nevoie.

 Dar, într-o zi, cinci feciori din comuna Vidra, travestiţi în fete, s-au furişat până la adăpostul zânei, au aflat unde ţine găina cu ouăle de aur şi au furat-o, cu tot cu coşul plin de ouă. Însă, în fuga lor cea iute, cel care ducea coşul l-a scăpat, iar ouăle au ajuns în apele învolburate ale Arieşului, care şi acum mai are, ici – colo, sclipiri de aur în adânc – spune legenda. Speriaţi, feciorii au ascuns găina în munţii Abrudului. Zâna s-a supărat pe lăcomia şi îndrăzneala oamenilor şi a părăsit meleagurile, plecând în zări îndepărtate. Se spune că de atunci tot urcă tinerii pe acel platou de munte (platoul de pe Găina), în a treia duminică a lunii iulie, doar – doar zâna se răzgândeşte şi o vor afla din nou acolo. Această tradiţie este, de fapt, târgul de pe muntele Găina, renumit de secole atât pentru trocul de produse care se realiza acolo (locul fiind la intersecţia a patru judeţe – Hunedoara, Bihor, Alba şi Cluj), cât şi pentru că aici se încheiau cununii (de multe ori aranjate în funcţie de zestre), fapt care i-a atras numele de „Târgul de fete”.

Însă legendele despre aurul munţilor îşi au rădăcini mult mai îndepărtate, în vremurile dacice. Orice hunedorean ştie să îţi spună de blestemul lăsat de însuşi Decebal, care, după ce a îngropat comoara Daciei, şi-a blestemat semenii să fie pedepsiţi de Zalmoxis dacă vor dezvălui cuiva „de sânge străin” locul unde este ascunsă bogăţia, iar eventualii profanatori au fost blestemaţi să nu se poată bucura nici măcar o zi din viaţă de nici o singură monedă furată. Herodot scria despre aurul din Tracia că ar fi ajuns şi în palatele faraonilor, că ar fi fost ispită pentru greci şi fenicieni, înainte de a fi motivul unei campanii de cucerire purtate de Imperiul Roman. Poveştile spun că dacii, pentru a ascunde comoara în aşa fel încât să nu fie găsită vreodată, au deviat un râu, au săpat în matca lui o groapă adâncă, au îngropat acolo toate bogăţiile, apoi au repus râul pe cursul său firesc, astfel că nimeni nu ştie exact despre ce râu e vorba. În ciuda faptului că, la pachet cu legenda, oamenii află şi despre blestem, şi acum se găsesc destui care „scanează” râurile din judeţul Hunedoara, în special cele aflate în împrejurimile vechii Sarmizegetuse, în speranţa că vor descoperi albia mutată, sub care doarme comoara lui Decebal.

Faptul că romanii au dus din Dacia sute de tone de aur şi argint nu mai este o legendă, ci o realitate istorică (sunt cronici care vorbesc de 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint, iar exploatarea minieră din perioada romană de la Roşia Montană – sub numele său roman Alburnus Maior – stă dovadă acestui lucru). Alte izvoare istorice arată descoperiri ale unor importante comori în regiunea vechii capitale dacice (este vorba de tezaure de sute, mii sau chiar zeci de mii de monede de aur, de tip Lysimach, dar şi Koson, găsite în Ţara Haţegului şi în zona Grădiştea) – aceste descoperiri au fost marcate fie în secolul 16, fie în secolul 18, 19 sau chiar 20. Se pare că anul 1999 a fost unul intens pentru căutătorii de aur. Mânaţi de mirajul comorii dacice, aceştia au săpat peste tot pe unde detectoarele le indicau prezenţa metalului preţios şi unii, mai norocoşi, au găsit, într-adevăr, aur (colane, monede etc.). Arheologi, istorici şi muzeografi au cerut în repetate rânduri ca autorităţile să intervină mai ferm în această goană după aur, dar lucrurile nu s-au oprit, în ciuda unor arestări şi condamnări. În urmă cu zece ani, poliţia hunedoreană estima la aproximativ 4.000 numărul căutătorilor anuali de aur din regiune şi la aproximativ 700 numărul detectoarelor performante de metale folosite. De atunci, numărul căutătorilor a mai scăzut, febra s-a mai potolit, însă nu de tot.

În zonele miniere din Apuseni, legendele cele mai răspândite vorbesc despre vâlva băilor; există chiar două variante pentru menirea acesteia – una, care spune că vâlva este spiritul protector al minei, care asigură prosperitatea ei şi alta, care spune că vâlva este arătarea prevestitoare de moarte pe care o vezi pe galerii, înainte să îţi vină sfârşitul. „Oamenii pe-aici spuneau de directorul minei (de la Caraci – n.r.) că era vâlva minei. Era un bărbat aşa înalt şi frumos, tare frumos era, bun administrator, care lucra bine cu oamenii şi mina o mers bine cât o fost el acolo. Şi era mândru tare şi bătrânii aşa ziceau, că el era vâlva, că făcea mina să dea producţie. Da’ o fost un accident în mină şi el o intrat să scoată pe altu’ să nu moară şi mina l-o prins pe el şi o murit, era tânăr, avea 29 – 30 de ani. No, şi atunci oamenii şi mai tare or spus că el era vâlva, că aşa îi cu mina, te ia, dacă eşti vâlva ei, omul pe care l-o scos o trăit, da’ el, că era vâlvă, o murit. Şi de atunci nici mina n-o mai mers şi apoi or şi închis-o, că nu mai mergea” (poveste auzită de la o localnică de la poalele muntelui Caraci).

O altă variantă despre vâlvă vine tot din Apuseni. Se spune că la ora prânzului, când s-au pus patru ortaci băieşi (mineri în băile de aur, cum mai erau numite minele aurifere) să mănânce, au văzut o pisică neagră în subteran. Doi din cei patru au vrut să îi dea de mâncare, alţi doi nu, iar la câteva zile după incident, numai cei doi care au hrănit pisica au mai ieşit vii din mină, ceilalţi doi n-au mai ieşit din „şut”. Oamenii au spus că i-a dus vâlva băii, care luase înfăţişarea de pisică neagră ca să testeze spiritul milostiv al minerilor. În anumite variante de legendă, vâlva este văzută ca protectoarea minelor, care distribuie şi supraveghează aurul, ajută minerii să îl găsească, dar, uneori, îşi cere tributul. Când într-o mină nu se mai găseşte aur, minerii spun că a plecat vâlva de acolo şi nu mai are rost să se mai sape, că nu se va mai găsi niciodată aur fără ajutorul ei. Personificările vâlvei sunt fie de pisică neagră, fată frumoasă, babă, copil, fie de moşneag, soldat, pitic sau chiar diverse sunete. O altă ramificaţie a legendelor vorbeşte de vâlve care s-au îndrăgostit de mineri tineri şi le-au devenit soţii, dar că astfel de relaţii erau legate cu secret de moarte: dacă minerul ar fi dezvăluit cuiva că soţia lui e vâlva, ar fi plătit cu viaţa. Imaginea unor fete frumoase, dar aducătoare de blesteme şi rele, şi anume a ielelor, însoţeşte şi ea legendele cu comori: se spune că dansează în noaptea de Sânziene pe locul unde stă aurul îngropat, dar că de blestemul lor scapă doar cel care le priveşte dansul printr-un ban de aur găurit, altfel, pedeapsa este nebunia.

În jurul localităţii miniere Roşia Montană stau ţesute variate legende, mai ales că acolo a fost un centru de exploatare auriferă important. Astfel, despre localnici se spune că şi-ar fi construit case după model german, cu peretele în drum, pentru a ascunde şi mai bine bogăţiile şi secretele – se spune că sunt îngropate comori chiar în pereţii groşi ai caselor şi că numai prin dărâmare s-ar mai putea afla ce s-a ascuns acolo. Vorbe despre vâlvele minelor circulă şi pe aici, la fel şi cele despre morojniţe – fiinţe care ies în lume după miezul nopţii, se dau de trei ori peste cap, se transformă într-un animal care seamănă cu o veveriţă şi fură laptele vacilor. O altă legendă se leagă chiar de întemeierea localităţii şi spune că o femeie pe nume Cotroanţa ar fi descoperit, prima dată, un bulgăre de aur pe un deal numit Chernic, pe când ieşise cu caprele la păşunat. Chernic ar putea fi chiar masivul Cârnic, din localitatea minieră menţionată (munte care urma să fie ras de pe faţa pământului în cazul deschiderii unei exploatări la suprafaţă, propuse de proiectul minier al RMGC de exploatare a aurului cu cianuri).

Însă toate legendele legate de comori de aur vin, invariabil, cu un blestem, o moarte, o nenorocire. Poveştile vorbesc de oameni care au găsit căldări cu aur, care, apoi, s-a transformat în şerpi şi şopârle; de morţi subite în familia celui care găsea vreo comoară de acest fel; de boli şi nenorociri care urmăresc un neam întreg al celui ce găseşte o comoară şi nu o lasă acolo unde a fost îngropată, ci o foloseşte pentru sine. Un baci din Lunca povesteşte despre vremea când lucra în mină, alături de alţi săteni, că, deşi erau metode să sustragă metalul preţios la ieşirea din mină, în ciuda controalelor, oamenii nu prea făceau asta, de teama blestemului aurului. „Erau care îşi ascundeau o cârpă unsă bine în fund, acolo şi-o băgau şi asta nu-i legendă, ca să ia puţin aur pentru ei. Alţii făceau buzunare false la pantalonii de şut sau la casca de miner. Şi dacă nu te găseau că l-ai furat, ăla de fura nu mai avea viaţă bună. Boală dădea în el sau în cineva din familie ori nu mai ieşea viu din mină. Aurul nu e bine să îl furi, că îi ochiul dracului şi îţi ia dracu’ sufletu’ dacă ai furat aur”, zice baci Ionel.

Până şi la Roşia, ca să ne întoarcem într-un loc „fierbinte” al momentului, oamenii au ajuns să spună că blestemul aurului este cel care i-a învrăjbit, care a rupt familii, care i-a făcut pe unii să îşi vândă casele, pământurile sau morţii din cimitir unor noi căutători de aur (sub forma unei companii miniere private). Un bădiuc din Roşia, pe care l-am întâlnit acolo acum câţiva ani, spunea amărât: „Aici nu îi lucru curat, aici îi blestem, îi dracul cu coada, altfel nu se poate explica cum am ajuns să ne urâm între noi, să ne minţim, să nu ne mai dăm ziua bună, frate cu frate, neam cu neam, vecin cu vecin. Aurul ăsta îi blestemat, că ne face să fim neoameni!”. În Apuseni, aproape nu există gospodărie în care să nu se ştie poveşti legate de aur şi blestemele purtate de acesta. Tinerii nu au mai fost aşa de curioşi să le afle, dar bătrânii încă le păstrează şi sunt bucuroşi să vorbească despre ele – în acest fel, îşi mai aduc aminte de tinereţea lor sau se simt măguliţi că vrei să afli ceva de la ei. Mulţi au şi lucrat în mine de aur; există familii în care mineritul aurifer a fost tradiţie, bărbaţii tot asta au făcut, de la bunic la nepot. Cu oricine vorbeşti, îţi spune „sigur” două lucruri, indiferent de legende: că mai este aur în pământ (în orice mină ar fi lucrat) şi că e mai bine să fie lăsat acolo.

Pentru oamenii de aici, minele nu sunt nişte simple locuri de muncă. Sunt privite cu respect şi teamă, sunt considerate vii, cu voinţa lor proprie, care te poate duce într-o clipă pe lumea cealaltă. Concepţia despre moarte a vechilor mineri este senină şi complet lipsită de fricile care însoţesc, în mod normal, acest prag: ei plecau în fiecare dimineaţă la muncă ştiind, asumându-şi faptul că era posibil să nu se mai întoarcă. Legendele despre vâlve, despre cum mina îşi ia mereu un tribut şi nu ştii când se va întâmpla sau dacă te va prinde acolo, legendele despre comori posibile şi despre aurul care îţi ia minţile – toate erau parte din bagajul zilnic al unui miner. Dar nu se gândeau la ele când intrau în mină, ci numai după ce erau ieşiţi. Şi acum, bătrânii vorbesc cu sfială şi respect despre viaţa (şi relaţia) lor cu mina, pentru că, spun ei, odată miner, rămâi mereu legat de spiritul minei şi nu este bine să o superi, prin lipsă de respect. Că tot în pământ te întorci şi pe lumea cealaltă te aşteaptă mina să dai socoteală.

 Sursa:totb.ro


 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE


Știri

”Conferințele de la Sebeș”, eveniment cultural găzduit în Aula Primăriei, în 3 aprilie

Publicat

în

„Conferințele de la  Sebeș”, un nou eveniment cultural de înaltă ținută, găzduit în Aula Primăriei

Primăria şi Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeş vă invită miercuri, 3 aprilie 2024, cu începere de la ora 17.00, în „Aula” primăriei municipiului Sebeş, la conferinţa „Nivele tipologice și axiologice ale discursului intelectual. Despre lectura sau hermeneutica existențială”, susţinută de dr. Virgil Podoabă, profesor universitar la Catedra de Literatură comparată a Facultăţii de Litere a Universității „Transilvania” din Brașov.

Prof. univ. dr. Virgil Podoabă este scriitor, traducător și critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România. După studii primare în satul natal şi liceale la Cluj, urmează cursuri universitare între 1972 şi 1976 la Facultatea de Filologie din acelaşi oraş. Teza de doctorat cu titlul „Experiența revelatoare și tematizarea ei în literatura română contemporană” o susţine la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj în anul 2003, lucrare distinsă cu calificativul „Summa cum Laude”. Din aprilie 1990 este redactor la revista „Vatra” din Tîrgu Mureș, iar din anul 1992 ocupă postul de lector la Catedra de Literatură comparată, a Facultăţii de Litere a Universității „Transilvania” din Brașov, urmând cursus honorum până la titlul ştiinţific de profesor universitar. Activitatea sa a fost intensă încă din perioada studenţiei când, a fost președinte al Cercului de istoria literaturii române și redactor al revistei „Echinox” (1974-1976), în care de altfel a şi debutat cu o recenzie în anul 1973 și în paginile căreia, a susținut cu cronici literare și eseuri, rubricile „Proză” și „Cronica literară”.

A făcut parte din echipa de coordonare a cenaclului „Echinox” între anii 1974-1976, a cenaclului „Silvania” din Zalău între 1976 şi 1980, şi a cenaclului „Iosif Vulcan” din Oradea între 1980 şi 1991, iar din anul 1990 şi până în prezent este redactor la revista „Vatra” din Tîrgu-Mureș. De-a lungul timpului a susţinut cu cronici literare, eseuri şi studii critice, prestigioase reviste de profil: „Familia” (1980-1990), „Vatra” (din 1990 încoace), şi a colaborat la revistele „Steaua”, „Caiete critice”, „Arca”, „Tribuna”, „Viața Românească”, „Limes”, „Calende”, „Discobolul”, „Paralela 45” etc. A înființat și a fost redactor-șef între 1991 şi 1992 al ziarului „Gazeta de Vest” din Oradea, iar împreună cu un grup de studenți de la Facultatea de Litere din Brașov a pus bazele revistei studenţești „Erată”, pe care a şi condus-o în calitate de director între anii 1995 şi 1999.

Totodată, prof. univ. dr. Virgil Podoabă are un palmares impresionant de participări la colocvii, târguri de carte, simpozioane, lansări de carte și întâlniri cu cititorii şi a susţinut de-a lungul timpului numeroase conferințe pe teme literare și culturale, cum este cea de la Sebeş.


 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE


Citește mai mult

Știri

Daia Română, prima comună din Alba cu rețea de gaz finanțată prin Programul „Anghel Saligny”

Publicat

în

Prima comună din Alba cu rețea de gaz finanțată prin Programul „Anghel Saligny”, Daia Română

Daia Română este prima comună din județul Alba care va avea rețea de gaz finanțată prin Programul Național de Investiții „Anghel Saligny”.

Contractul de finanțare, în valoare de peste 36,7 milioane de lei, a fost semnat miercuri 27 martie.

Contractul de finanțare este în valoare de 36m7 milioane de lei. Toate locuințele, agenții economici și instituțiile publice din comuna Daia Română vor fi racordate la rețeaua nou construită de gaze naturale. Alimentarea cu gaze naturale a comunei Daia Română se va realiza din stația de reglare – măsurare predare proiectată în zona satului Limba, din comuna Ciugud.

Pentru evitarea spargerii carosabilului la executarea branșamentelor, în cazul străzilor modernizate, conductele se vor amplasa pe ambele părți ale străzilor.


 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE


Citește mai mult

Știri

28 martie 1923, ziua în care a fost promulgată Constituția României adoptată după Marea Unire

Publicat

în

La 28 martie 1923 era promulgata prin decret regal Constitutia Romaniei Mari, votata de Parlamentul Romaniei

Constituțiunea României din 28 martie 1923 (cunoscută și sub numele, incomplet și incorect, de „Constituția din 1923” – deoarece, constituțiilor li se precizează întotdeauna ziua, luna și anul intrării în vigoare) este Constituția României adoptată după Marea Unire.

A fost în vigoare până la adoptarea Constituției din 1938 și apoi (cu restricții) în perioada 1944-1947.

Elaborat în 1923, proiectul Constituției a fost supus dezbaterii parlamentare. După ce a fost adoptată de Parlament, a fost sancționată și promulgată de Regele Ferdinand I la data de 28 martie 1923 și publicată în Monitorul Oficial No. 282 din 29 martie 1923, dată la care a intrat în vigoare.

Potrivit Constituției din 1923, România era o monarhie constituțională, stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil. Constituția unificării, cum mai e numită, consfințește realizarea României Mari și are la bază constituția din 1866, dovadă fiind faptul că din cele 138 de articole, 78 s-au păstrat din cea de la 1866. Regele Ferdinand I (1914-1927) reprezinta elementul cheie al vieții politice. El exercita puterea executivă, numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, era șeful Armatei, avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decorații, avea drept de amnistie și grațiere, convoca și dizolva Parlamentul, încheia tratate (acestea devenind valabile după ce erau aprobate de Parlament). Parlamentul constituia puterea legislativă în cadrul regimului democratic. El era bicameral (Senatul și Adunarea deputaților) și avea rolul de a vota legile, de a le abroga și avea drept de control asupra activității guvernului.

Această constituție legifera principiul separării puterilor statului:

puterea legislativă – exercitată colectiv de Adunările legislative (Senat și Adunarea Deputaților) și Rege;
puterea executivă – încredințată Regelui, care o exercita „în modul regulat prin Constituțiune” (prin intermediul Guvernului format de partidul sau alianța care câștigă alegerile parlamentare). Formula sintetică care exprima acest principiu, larg cunoscut de public, era Regele domnește, nu guvernează.
puterea judecătorească – atribuită Înaltei Curți de Casație și Justiție și instanțelor de judecată.

Această constituție a contribuit la consolidarea Marii Uniri și a creat cadrul democratic al vieții politice din România până în anul 1938, când s-a adoptat prin plebiscit Constituția României din 1938.

Întrucât Constituția din 1938 era un document mai puțin democratic decât cea din 1923 (fiind elaborată sub presiunea politică a creșterii totalitarismului nazist și sovietic în întreaga Europă), după evenimentele de la 23 August 1944, Regele Mihai a repus în vigoare Constituția din 1923. Dpdv juridic, ea a fost în vigoare (cu multe restricții și încălcări de facto, generate de ocupația militară sovietică și de creșterea continuă a influenței politice a comuniștilor) până la lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, când Partidul Comunist Român, ajutat de ocupanți, a obținut, prin șantaj și amenințare cu forța, semnătura Regelui pe un act nelegal de abdicare. În aceeași seară, printr-o ședință măsluită a Adunării Deputaților (care se afla în vacanță parlamentară, aleșii nefiind nici măcar prezenți, ci plecați în circumscripțiile teritoriale!), comuniștii au dat o aparență de legalitate loviturii de stat, „desființând” (sic!) nu doar instituția Monarhiei, ci și Constituția în vigoare. A urmat o perioadă de vid constituțional, până la adoptarea Constituției totalitare a Republicii Populare Române, survenită la 13 aprilie 1948.

Constituţia stipula de la început că Romaâia este stat naţional unitar şi indivizibil, al cărei teritoriu este inalienabil. Cu privire la drepturile cetăţenilor, se făcea referire la condiţiile specifice democraţiei: garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, egalitatea cetăţenilor în societate şi înaintea legilor, libertatea conştiinţei şi întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, inviolabilitatea domiciliului. Se instituia votul universal, egal, direct obligatoriu şi secret. Militarii şi femeile, ca în toate ţările europene din acea vreme, nu puteau să-şi exprime o opţiune politică în faţa urnelor. Ascendenţa regelui faţă de Parlament consta în faptul că legile nu puteau intra în vigoare decât sancţionate (astăzi spunem promulgate), iar regele putea refuza sancţionarea unei legi. Ascendenţa faţă de Guvern consta în faptul că „Guvernul exercită puterea executivă în numele regelui”. Regele nu avea ascendenţă asupra puterii judecătoreşti, care „se exercită de către organele ei”. Numai hotărârile, care se pronunţau „în virtutea legii”, se executau „în numele regelui”. Nu exista o Curte Constituţională ca astăzi, sarcinile revenind Curţii de Casaţie, care era constituită din jurişti de profesie, integri şi neafiliaţi niciodată vreunei grupări politice. Constituţia prevedea un parlament bicameral, din care Camera Deputaţilor se alegea prin vot universal, iar Senatul era compus din membri aleşi din diferite grupări (Camera de Comerţ, cadrele didactice etc.) şi din senatori de drept: reprezentanţi ai cultelor, preşedintele Academiei Române, foşti preşedinţi ai fiecărei camere legislative, foşti senatori şi deputaţi care fuseseră aleşi cel puţin în zece sesiuni, foşti miniştri care au deţinut cel putin şase ani fotoliul ministerial, foşti preşedinţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi alţi demnitari. Legea fundamentală exprima foarte precis prerogativele suveranului şi condiţiile succesiunii la tron. Constituţia din 1923 a funcţionat în perfectă ordine până în februarie 1938, când regele Carol al II-lea a iniţiat o Constituţie nouă, care întărea puterea regală şi limita libertăţile democratice. În principiu aceasta a fost valabilă până în 1947, deşi după abdicarea regelui s-au aplicat cutume în afara legii fundamentale, iar după 23 august 1944 a fost parţial amendată şi revizuită.

Sursa: wikipedia și ziare.com


 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE


Citește mai mult

Știri

Politică

Administrație

Știri din Alba

Educație și Cultură

Eveniment

Sănătate

Social Economic

Divertisment

Stiri din alte ziare

  • Alba Iulia
  • Abrud
  • Aiud
  • Blaj
  • Campeni
  • Cugir
  • Sebes
  • Ocna Mures
  • Teius
  • Zlatna

Articole Similare

radiounireafm, radio alba iulia, radio alba