La 1 Decembrie 1918, români veniţi din toate unghiurile zonei Transilvaniei, din Banat, din Maramureş şi din părţile ungurene au decretat aici Unirea pământului-martir cu ţara-mumă. Prin actul lor, cetatea durerii devenea o cetate a  triumfului.

Alba-Iulia de azi continuă o străveche cetate romană Apulum, constituită, probabil, pe baze dacice. Apulum pare a fi fost numele, transpus de Daci, al zeului grecesc Apollon.

Apulum roman s-a dezvoltat din întâile « canabae » ale legiunilor 1 Diutriux şi XIII Gemina, împlântate aici, în inima Daciei. Castrul a devenit apoi capitala uneia din cele trei diviziuni administrative ale marei colonii romane: Dacia Apulensis. După invazia Ungurilor în Transilvania, Papa a constituit în Alba-Iulia sediul unui episcopat catolic.

La 1242 invazia Tătarilor o reduce la ruină. Ridicată prin zelul episcopului, Alba-Iulia e prădată în 1277 de saşii răsculaţi asupra episcopului, în frunte cu comitele lor. Alba-Iulia a servit ca loc de întrunire a « dietei » voievodului transilvan, şi ca cetate a lui de scaun. În 1469 Matei Corvinul, ca să distrugă aci un cuib al nobilimii rebele, dărâmă zidurile cetăţii. Ele sunt însă înălţate din nou, după răscoala lui  Doja din 1514 cu scopul de a servi acum de apărare în cazul unui nou « tumultus rusticum », a unei răscoale a ţăranilor. La adăpostul lor, Alba-Iulia a rezistat în 1550 asediului celor 2000 de ostaşi ai lui Martinuzzi, veniţi să scoată din cetate pe nefericita Isabela, regină a Ungariei decăzute. În 1596 Mihai avea să intre întâia oară în cetate, ca vasal al lui Sigismund Bathory. Atunci, în onoarea lui, vlădica Ioan din Prislop fu ridicat la rangul de mitropolit al Albei-Iulia. Peste trei ani, la 1 Noiembrie 1599, Mihai avea să intre în triumf în cetatea de scaun a principilor Transilvaniei. La 10 Iulie 1600 el lua aici jurământul de supunere al dietei.

Istoria orasului Alba Iulia se împleteşte apoi cu trecutul de umilinţă, de durere, dar şi de nobile strădanii cărturăreşti al mitropoliţilor români. Aici apare în 1648 de sub teascurile mitropoliei, Noul Testament, în prefaţa căruia mitropolitul Simion Ştefan statornicea principiile cari au să inspire pe traducători: unitatea limbii româneşti de pretutindeni. Ei scriu  “ca să înţeleagă toţi ».
Era în această declaraţie presentimentul unităţii româneşti. La 1 Septembrie 1700, mitropolitul Atanasie Anghel încheie aici actul Unirii cu biserica Romei. După trecerea principatului transilvan în posesiunea Casei de Austria, împăratul Carol VI proiectă ridicarea aici a unei cetăţi puternice. Ea se şi ridică pe locul vechiului oraş – după planurile principelui-soldat Eugeniu de Savoia. Atunci au fost dărâmate mânăstirea românească, mitropolia şi palatul principilor. În celule cari s-au construit deasupra porţii de intrare a cetăţii au fost închişi în 1784 după tragica lor epopeie: Horia, Cloşca şi Crişan. La 28 Februarie 1784 cei doi dintâiu au suferit, la locul numit «Dealul Furcilor » martiriul pe roată. În aceiaşi închisoare a pătimit Avram Iancu, eroul revoluţiei naţionale dela 1848.
La 1 Decembrie 1918, români veniţi din toate unghiurile zonei Transilvaniei, din Banat, din Maramureş şi din părţile ungurene au decretat aici Unirea pământului-martir cu ţara-mumă. Prin actul lor, cetatea durerii devenea o cetate a  triumfului. Ea avea să aştepte cu infrigurare învierea marilor zile ale lui Mihai. La 30 Mai 1919, regele Ferdinand I şi regina Maria îşi făceau intrarea triumfală în Alba-Iulia, şi la 15 Octombrie 1922, în cadrul unei imense solemnităţi, ei consacrau aici, prin gestul încoronării, unitatea pământului dacic. La 8 Iunie 1930, Adunarea Naţională conferea principelui de coroană a României,  titlul de mare voevod de Alba-Iulia, legând simbolic cetatea de gloria dinastiei româneşti.

Asezat în inima daciei Traiane, judetul Alba a fost stabatut, în epoca romana, de cele trei drumuri ale legiunilor care convergeau la Apulum (Alba-Iulia de azi), capitala Daciei Apulensis si sediu al legiunii XIII, Gemina.

Unul dintre aceste drumuri ducea catre miazanoapte la Napoca-Cluj, al doilea cobora prin Arcidava, de-al lungul Oltului, la Oescus, unde întâlnea drumul roman paralel cu Istrul, al treilea ducea la Sarmisegetuza. În cuprinsul judetului, romanii au executat întinse exploatari aurifere. Dupa invazia Ungurilor în Transilvania, pe locul vechiului Apulum, se ridica –sub influenta episcopului catolic instaurat aici – o cetate înfloritoare. Ea ajunge curând cetatea de scaun a voevodului transilvan – mai târziu, dupa dezastrul de la Mohaci, principe autonom – si a dietei sale.

Judetul Alba îsi vede hotarele, din timpuri îndepartate, întânzându-se pâna la marginea de miazazi a Transilvaniei. În limitele teritoriului de azi, înflorea înca în sec XIII- sub impulsul vietii saxone – cetatea Sebesului. În sec XVI, Vintul de Jos si un grup de sate din apropierea sa, devin posesiune a domnilor Tarii Românesti. La capatul aceluiasi secol, Mihai îsi facea intrarea în trumf, în cetatea de scaun a Transilvaniei : 1 Noiembrie 1599. La 10 Iulie 1600, dieta presta lui Mihai juramântul de credinta.

Din acele timpuri Alba-Iulia începe a capata în ochii românilor de pretutindeni un caracter simbolic.

La Mirislau, în cuprinsul actualului judet, Mihai e înfrânt de Basta si pierde pentru întâia oara principatul transilvan : 14 septembrie 1600. A fost preludiul caderii sale. Mitropolia româneasca, creata sub impulsul lui Mihai, în Alba-Iulia, înca din 1596, avea sa duca, dupa caderea sa, o existenta de restriste, de durere dar si de mari creatiuni culturale. În 1700, mitropolitul Atanasie Anghel împlineste în Alba-Iulia actul de unire al acestei Mitropolii cu biserica Romei. În închisoarea Albei-Iulia au patimit eroii românismului Horia, Closca si Crisan în 1784, Avram Iancu în 1849. Pe « Dealul Furcilor » din apropierea cetatii s-a consumat si tragica zi de 28 februarie 1784, martirul lui Horia si Closca. În aceeasi cetate însa, « Cetate a visurilor noastre » s-a împlinit la 1 Decembrie 1918 actul reparatoriu al Unirii. În aceeasi cetate, la 15 octombrie 1922, regele Ferdinand I si regina Maria desavârseau prin actul încoronarii, rascumpararea a o mie de ani de suferinta si de jertfa.

Platou care unduieste lin, coborând din muntii Apuseni, desenati albastri în zare, catre lunca placuta a Muresului, de unde, se ridica iarasi spre miazazi. Adaposteste între clinurile dealurilor, sate curat românesti de plugari înstariti si, spre apus, catre creste, « Motii » padurari si ciobani, care-si poarta resemnati saracia între muntii despaduriti si steampurile care spala aurul din nisipurile Ampoiului. Printre ei, s-au asezat în târgulete, populatiuni eteroglote : Sasii, la Sebes, spre miazazi, Ungurii la Aiud si la Zlatna.
În mijlocul judetului, pe Mures, la încrucisarea drumurilor care strabat Ardealul de la Rasarit la apus si de la miazazi la miazanapte, putin mai jos de varsarea Târnavelor si foarte aproape de gura Ampoiului si a Dobrei, este capitala judetului : Alba- Iulia. Aradul, Deva, Orastiile se leaga prin ea, pe sosea, cu Sighisoara, Târgul Muresului si Reghinul. Tot prin ea se leaga Dejul, Clujul si Turda cu Brasovul si Sibiul. La o jumatate de ceas de ea, cu trenul, spre rasarit, importantul centru de comunicatie al Teiusului leaga, la fel, drumurile de fier.

Orasel fara mare însemnatate economica sau culturala, Alba –Iulia a dobândit totusi, prin pozitia ei privilegiata o însemnatate politica deosebita în istoria Ardealului. Romanii au avut aici un castru « Apulum », prin care supravegheau caile de acces spre Transilvania de rasarit. Stapânirile urmatoare nu l-au parasit, ci au facut din orasel un centru politic si militar în stare sa tina cumpana între diferitele elemente politice ale vietii Ardealului si sa faca fata navalirilor din orice directie. Spiritul acestui târgulet, fara alt farmec aparent decât al împrejurimilor, se dezvaluie si vibreaza adânc în sufletul românesc de îndata ce urci drumul cetatii.

Aici, la Apulum, a pus, pe un sipot recladit din temelie, Legiunea XIII-a Gemina, pecetea nedezmintita a îngemanarii celor doua spite ale neamului românesc. Aici s-a încoronat la 1599 Mihaiu-Voda, Domnul român al Ardealului, dupa izbânda de la Selimbar. Aici, în afara portii din afara cetatii, unde s-a ridicat un monument fara masura cu jertfa, si-au vazut zdrobite si risipite oasele, Horia si Closca. Tot aici a fost purtat mai târziu, în triumf, spre derâdere, Iancu « Craiul Muntilor », care amenintase de la Vidra, iarasi, cetatea înstrainata. Aici a fost, în timpul persecutiilor lui Tisza, locul unde s-a otelit rezistenta partidului national român, prin întâlnirea Blajului cu Sibiul. « Spre Alba-Iulia » au pornit, într-un singur gând, armatele românesti în razboiul de întregire, si tot catre ea si-au îndreptat ostasii cazuti, ultimul lor gând… Si apoi, când a venit ceasul judecatii, aici s-a întrunit « Adunarea Nationala » a Românilor, care a hotarât unirea de veci a Ardealului cu România. Si tot aici, între zidurile albe ale catedralei cladita între pridvoare, în odihnitorul stil al mânastirilor românesti, alaturi de zidurile negre ale vechii catedrale franciscane, s-a încoronat în 1922, Ferdinand Întregitorul, Rege al tuturor Românilor.

Marturiile legate de framântarea veacurilor de numele acestui oras, amintirea durerilor si a bucuriilor, a avânturilor si jertfelor, a prefigurarilor si a împlinirii neamului românesc, fac din cetatea Alba-Iulia centrul mistic al neamului românesc, inima nevazuta a României.

Sursa:romaniainterbelica.memoria.ro

 Fiți la curent cu ultimele articole publicate. Urmăriți Radio Unirea FM și pe ȘTIRI GOOGLE